Mi-e aşa de străin şi penibil când ascult la nişte emisiuni sau la alţii vorbind: „să vă învăţ eu”, „să vă spun eu”, „voi trebuie să fiţi aşa”, „voi să fiţi aşa”, „voi să faceţi aşa”. Mereu altul să facă, mereu altul să pună, mereu altul să fie. De ce nu zic: „Noi trebuie să fim aşa”? Pentru că toţi suntem slabi şi toţi avem nevoie să ne curăţim. Nu: „Eu vă învăţ şi voi trebuie să fiţi”; „Voi trebuie să faceţi”. La noi nu este acest obicei greşit. Străin să ne fie pe totdeauna acest obicei!
Noi să nu ne situăm pe două poziţii: unul care stă la tribună şi la amvon şi care predică altora şi cei umili, cei de jos, cei care trebuie să fie ascultători şi împlinitori… lucru pe care celălalt, cel care predică, nu se consideră obligat să-l aibă. Între noi, toţi suntem la fel, – cum a spus Domnul Iisus. Ce ne spunem unii altora, aceea ne spunem şi nouă. Ce învăţ pe altul, mă învăţ în primul rând pe mine. De aceea spun: să avem toată grija să nu cădem din sinceritate în prefăcătorie, să nu cădem din smerenie în trufie, oricare ar fi darul nostru. Şi oricare ar fi poziţia noastră. Şi oricare ar fi condiţiile noastre trupeşti sau sufleteşti. Să ne ferim şi să ne ferească Domnul să nu cădem din aceste două stări scumpe: din sinceritate şi din smerenie, în prefăcătorie şi în îngâmfare.
Aveţi atâtea exemple triste, cutremurătoare, dureroase ale celor care au venit în smerenie, pentru că erau aici. Iar când li s-a părut că sunt ceva, atunci când au fost înălţaţi şi când li s-a dat o importanţă deosebită – pentru ca să li se arate iubire –, importanţa care li s-a dat i-a depăşit. Şi şi-au închipuit că sunt ceea ce li se părea că sunt.
Au început să se îngâmfe şi au căzut.
Ce s-a ales de toţi aceştia? Nu s-a ales nimic şi în veci nu se va alege nimic, pentru că în momentul în care omul se îngâmfă, cade din harul lui Dumnezeu şi se depărtează de Domnul.
Aici sunt suflete de mare talent şi de mare viitor. Între frăţiile voastre sunt suflete cărora Dumnezeu le-a dat şi le va mai da mult har. Căutaţi să vă păstraţi în smerenie şi în sinceritate faţă de Domnul şi faţă de fraţi. Pe lângă aceasta, comportarea noastră să fie de copii ai lui Dumnezeu conştienţi că facem parte dintr-o Lucrare peste care direct se răsfrânge şi puterea, şi binecuvântările lui Dumnezeu, dar şi observaţia Lui. Şi atenţia Lui. Şi grija Lui. Conştienţi deci că facem parte dintr-o astfel de Lucrare, să avem toată grija de felul cum ne purtăm nu numai când suntem adunaţi în biserică sau într-o societate deosebită. Ci şi în intimitatea noastră să fim foarte atenţi cum ne purtăm. Domnul este oricând cu noi. Şi, de ochii Domnului, trebuie să ne comportăm în felul cel mai frumos, mai smerit, mai înfrânat, mai atent, mai cuviincios, mai evlavios.
În îmbrăcămintea noastră, în gesturile noastre şi în cuvintele noastre, trebuie să se vadă totdeauna că suntem străbătuţi de un fior de evlavie, care este chipul Domnului nostru şi care niciodată nu trebuie să se îndepărteze de peste înfăţişarea noastră. Nici îmbrăcămintea noastră, nici vocabularul nostru, nici gesturile noastre să nu fie străine de Hristos. Totdeauna să fie ca şi cum ar fi împărtăşite de El.
Ceva care să se vadă că-i din Hristos.
Cum s-a spus despre apostoli: „…au priceput că fuseseră cu Iisus”.
Să priceapă toţi că noi suntem cu Iisus.
În momentul când noi oriunde avem această înfăţişare şi nu ne este nici ruşine şi nici frică de această comportare, în momentul acela Dumnezeu ne binecuvântează, ne însoţeşte întotdeauna. Şi atunci am lichidat cu toate celelalte dubii şi îndoieli şi cu apropierea şi cochetarea cu duhul lumesc şi cu înfăţişarea lumească.
Asta ca generalităţi. Dar sunt lucruri foarte importante pentru fiecare dintre noi. Să ne dăm deci toate silinţele ca, în orice loc şi în orice împrejurare, să nu ne pierdem chipul evlavios, înfăţişarea evlavioasă, vocabularul evlavios, de copii ai lui Dumnezeu şi de copii ai Lucrării Oastei Sale.
Aici, mai înainte, am spus că noi am fost formaţi şi am început modest, cum am început. Noi singuri am învăţat carte.
Suntem cea mai mare parte dintre noi ca şi cel care învaţă carte singur: silabisind, greşind, corectându-se. Aşa am învăţat noi toate lucrurile. Însă, prin harul lui Dumnezeu, am crescut. N-am rămas la lucrurile de neştiinţă şi de slăbiciune de la început.
Cuvinte la Sărbătorile Literare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2012