În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Despre Sfânta Evanghelie de astăzi s-a amintit mereu şi e bine să ne amintim totdeauna despre Cuvântul Domnului şi despre faptele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că tot ce s-a scris acolo pe paginile Sfântului Cuvânt ne priveşte pe fiecare dintre noi şi este istoria fiecăruia dintre noi.
Începutul Evangheliei de astăzi nu-i în Luca la capitolul 8, versetul 26, ci-i la versetul 22, unde se spune că Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să se suie în corabie şi să treacă marea de partea cealaltă… Acolo unde îi aştepta un bolnav.
Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi cei care suferă! Nimeni nu se mai gândea şi la acest nenorocit de la care toţi se întorceau cu groază şi pe care toţi îl uitaseră, părăsindu-l pentru totdeauna. Nici o speranţă nu mai era pentru el. Toţi îşi întorceau feţele cu groază şi se depărtau de la acest om, de acest suflet nenorocit.
Numai Domnul se gândea la el. Domnul nu-l uitase. Din dragoste pentru el, a părăsit ţărmul şi ucenicii, şi prietenii, şi pe toţi cei care Îl înconjuraseră cu dragoste şi a înfruntat furtuna şi valurile apelor, şi primejdia morţii… ca să treacă dincolo, pe ţărmul gadarenilor, unde aştepta acest nenorocit care dorea şi care suspina, şi care suferea aşteptând mântuirea Lui.
Dragii mei fraţi şi surori! În istoria acestui om nenorocit eram fiecare dintre noi. Şi noi am fost robii atâtor duhuri străine şi depărtate de Dumnezeu, şi potrivnice lui Dumnezeu. Şi atâtea fapte rele câte făcea acel nenorocit suflet am făcut mulţi dintre noi, câtă vreme eram stăpâniţi de toate valurile şi ispitele, şi patimile, şi duhurile potrivnice Voii lui Dumnezeu. Atât de mulţi dintre noi îşi pot aminti despre anii vieţii lor cei atât de străini şi depărtaţi, în câte lucruri şi locuri nefericite i-a dus păcatul şi câte fapte urâte şi nevrednice sau vrednice de pierzare i-a făcut duhul străin care-i stăpânea să facă – toate împotriva Voii lui Dumnezeu.
Istoria nefericitului vindecat de Domnul din Evanghelia de astăzi este, mai mult sau mai puţin, istoria fiecăruia dintre noi. Citind despre dragostea Domnului, Care a înfruntat marea învolburată şi valurile primejdioase, ne aducem aminte de dragostea Domnului arătată faţă de fiecare dintre noi.
Odată, între mai mulţi fraţi şi surori adunaţi împreună, unul dintre fraţi spunea cu lacrimi: „Ce a făcut Dumnezeu pentru mine nu a mai făcut pentru nimeni!… Am fost aşa de rău, aşa de stricat, aşa de departe de Dumnezeu, aşa de plin de întuneric! Eram plin de tot felul de duhuri străine şi rele, plin de toate relele, dar Domnul S-a îndurat de mine şi m-a izbăvit nu numai din întuneric şi din pierzare, dar mi-a şi ajutat să merg pe o cale minunată şi m-a izbăvit din sărăcie şi din înapoiere şi m-a ajutat să am acum o familie curată, frumoasă, o casă bună, o viaţă vrednică, o stare plăcută şi binecuvântată…
Ce a făcut Dumnezeu pentru mine nu a mai făcut pentru nimeni!… Aşa de rău şi de departe de Dumnezeu cum am fost eu nu a mai fost nimeni. Şi atunci Dumnezeu pe mine m-a apropiat şi sunt aşa de fericit şi de binecuvântat…”.
„Nu ştiu – zicea o soră – dacă ceea ce spui este aşa sau nu… Nu ştiu dacă cineva a fost mai departe de Dumnezeu ca mine, dar ştiu că aşa cum a lucrat Dumnezeu cu mine n-a mai lucrat cu nimeni. Aşa departe de Dumnezeu, aşa străină de Dumnezeu, într-o stare aşa de întunecată şi aşa de pierdută cred că n‑a mai fost nimeni ca mine. Dar cum a lucrat Dumnezeu faţă de mine, cred că faţă de nimeni nu a mai lucrat…”.
„Poate că e frumos ceea ce spuneţi voi – se ridică un alt frate –, dar când mă gândesc la viaţa mea cred că faţă de nimeni Dumnezeu nu a mai lucrat ca faţă de mine, cu mai multă bunătate…”.
Şi aveau dreptate cu toţii, pentru că faţă de fiecare dintre noi Dumnezeu lucrează cu atâta bunătate şi îndurare! Numai că fiecare îşi ştie felul de viaţă nenorocit şi nefericit în care era şi lucrarea minunată pe care a făcut-o Dumnezeu când ne-am întors la El, când El S-a întors la noi. Şi schimbarea fericită pe care a făcut-o El în viaţa noastră după ce ne-am întors.
Ce a făcut în viaţa altora, noi ştim prea puţin; ştim însă, fiecare dintre noi, ce a făcut în viaţa noastră. ….
Aceasta este schimbarea cea mare pe care Evanghelia Domnului nostru o propovăduieşte pe toate paginile ei, fie că e vorba de Samariteanul milostiv care l-a ridicat pe cel bolnav şi l-a dus, de unde era căzut, în hanul mântuirii, fie că e vorba de fiul pierdut care a venit de la porci la casa părintească, fie că e vorba despre banul găsit sau despre oaia găsită, sau despre oricare alta din pildele Evangheliei. În esenţa lor, în sâmburele lor şi în adevărul lor este totdeauna vorba despre naşterea din nou. Despre acea schimbare mântuitoare care se cere pentru ca fiecare om care doreşte să fie mântuit trebuie s-o cunoască şi prin care trebuie să treacă fiecare dintre ei.
Mântuitorul i-a schimbat pe toţi ai Săi, de la cea dintâi chemare. Apostolilor Săi, ascultarea de Hristos le-a schimbat viaţa. Urmarea lui Hristos le-a schimbat locul, le-a schimbat firea la fiecare dintre cei care au ascultat Cuvântul Său.
Aceasta este taina mântuirii. Aceasta este Taina Pocăinţei şi fără de această taină nu există mântuire, pentru că este scris: dacă nu se naşte cineva din nou, adică din apă şi din duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea lui Dumnezeu, cu nici un chip nu poate vedea şi nici nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul a spus: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Să nu vă înşelaţi! De aceea Mântuitorul a spus acel lucru, fiindcă pentru Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să te naşti din nou, ca să capeţi firea duhovnicească, firea cerească prin care poţi să moşteneşti această împărăţie. Ca să moşteneşti ceva în lumea aceasta, trebuie să te naşti într-o viaţă trupească, să capeţi, din nişte părinţi trupeşti, un nume şi un trup pământesc şi să ai o viaţă pământească, să îndeplineşti anumite codiţii pentru stăpânirea şi pentru moştenirea, şi pentru umblarea, şi pentru dobândirea acestor lucruri de pe pământ.
Dar acelaşi lucru îţi trebuie şi pentru viaţa veşnică şi pentru împărăţia cerească. Cum pentru lumea aceasta ne trebuie o fire pământească, o fire trupească, tot aşa ne trebuie pentru lumea cealaltă o fire duhovnicească, o umblare duhovnicească, o fiinţă duhovnicească. Ne trebuie un nume duhovnicească, ne trebuie un trup duhovnicesc, ne trebuie o gândire duhovnicesc, ne trebuie o umblare duhovnicească şi o viaţă duhovnicească.
Fără acestea, noi nu putem moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu este scris acest lucru în nenumărate locuri şi feluri, toate însă având în vedere acelaşi lucru: naşterea din nou şi umblarea în ascultare de Dumnezeu.
Acest lucru s-a petrecut şi în Evanghelia de astăzi şi e bine ca, ascultând-o sau după ce am meditat şi după ce am auzit-o, să rămânem cu aceste adevăruri în inima noastră, pentru că ele ne privesc pe fiecare dintre noi. Cum Dumnezeu ne-a dat un trup firesc în lumea aceasta, o viaţă firească, un nume firesc, o umblare firească, aşa El, prin naşterea din nou, ne dă un nume duhovnicesc şi vrea să avem o umblare duhovnicească şi un merit duhovnicesc cu care vom moşteni apoi, la capătul acestei vieţi, viaţa cea veşnică şi fericită în împărăţia cea duhovnicească, pregătită pentru noi, pentru toţi, de Domnul.
Îi mulţumim Domnului că a avut milă de noi. Îi mulţumim că acum ne găsim împreună la picioarele Lui. Din locurile pustii şi depărtate în care fiecare trăiam singuratici şi pierduţi, nu ne-am cunoscut şi nu ne-am fi cunoscut niciodată unii cu alţii dacă Domnul nu ne-ar fi căutat şi pe noi, cum a trecut – cum spune în Evanghelia despre care s-a vorbit astăzi – peste Marea Galileii, în ţinutul celălalt, al gadarenilor, să găsească un nenorocit.
Cât a făcut Domnul pentru noi! Numai fiecare dintre noi, gândindu-ne la trecutul nostru, ştim unde ne-a găsit pe fiecare dintre noi Domnul şi prin câte slăbiciuni şi prin câte necazuri, şi prin câte păcate zăceam noi şi am robit noi, şi ne-am prăbuşit noi, şi am suferit noi, şi ne-am ridicat noi. Până a venit El şi ne‑a salvat pe fiecare. Acum suntem cu toţii aici. Îl binecuvântăm pe Domnul şi ne rugăm Domnului să ne ţină mereu lângă El. Stând lângă El, ne trimite înapoi la ai noştri, să le spunem fiecăruia dintre ei ce ne-a făcut nouă Domnul şi cum a avut milă de noi.
Asta trebuie să o facem toţi, fiecare dintre noi. Nu uitaţi datoria cea mare şi singura rugăminte pe care ne-o face Domnul. Lui nu-i trebuie să-I aducem plată pentru binele pe care ni l-a făcut, cum cer oamenii (ei pentru cel mai mic gest cer plată şi mult mai mult decât li se cuvine). Domnul ne cere un singur lucru: „acum te-ai făcut sănătos”, nu trebuie să-Mi aduci Mie altă jertfă decât dragostea ta şi ascultarea ta. Du-te acum şi spune la alţii. Adu-le şi lor aminte că ei sunt în stări nenorocite, să-L caute şi ei pe Hristos Mântuitorul şi să vină să-L afle ca Mântuitor al lor.
Am citit undeva despre un orb care îşi căpătase vederea printr-o operaţie minunată, făcută de un doctor vestit. Toată viaţa lui orbul acesta n-a făcut altceva decât să cutreiere uliţele, podurile, şanţurile, locurile unde erau orbi care nu aveau vedere şi să-i ducă la doctorul acela care-i dăduse lui vederea, ca să capete şi ei vederea. El zicea: „Eu ştiu ce înseamnă să fii orb. Eu ştiu, pentru că am trăit în orbia aceasta, că am fost în acest întuneric, ştiu ce nefericită este viaţa aceluia care n-are lumina şi n-are puterea şi n-are cunoştinţa cea de care are nevoie fiecare fiinţă – până şi o râmă – pe unde merge şi unde stă”. Şi de aceea i-a căutat pe cei nefericiţi şi i-a dus… Odată, se spune că a adunat atât de mulţi, că nu putea să-i ducă. Şi a luat o frânghie lungă şi şi-a legat mâna lui, apoi a legat-o de toţi ceilalţi, la fiecare de aceeaşi mână, şi s-a aşezat în fruntea lor şi le-a spus: „Veniţi după mine!”. Şi i-a tras pe toţi, până i-a dus la doctorul care i-a vindecat pe toţi.
Acest lucru se cere să-l facem fiecare dintre noi: să mergem la ai noştri şi să le spunem cum a avut Domnul milă de noi şi să-i căutăm, şi să-i aducem la Dumnezeu.
Cine nu poate să spună la altul, cine nu poate şi nu are mereu pe inimă dorinţa să cheme, să îndemne, să strige, să roage pe oricine îl vede că-i orb, pe oricine îl vede stăpânit de duhurile vrăjmaşului… cine n-are dorinţă să-l aducă pe fiecare la Domnul şi să-l vindece, acela nu-şi dă seama cu adevărat de ce înseamnă nici orbia, nici vindecarea.
Dar slăvit să fie Domnul că în mijlocul nostru a ridicat multe suflete care nu uită această poruncă a Domnului. După ce Domnul i-a vindecat, toată viaţa lor n-au făcut altceva decât să meargă la ai lor şi să le spună cum a avut milă de ei Domnul şi să-i cheme pe toţi să vină.
Dacă noi suntem toţi aici acum, poate e din pricină că vreunul dintre cei vindecaţi de Domnul înaintea noastră nu ne-a lăsat în întuneric, n-a stat el cu Domnul fericit că a fost scăpat şi că a fost el vindecat, ci s-a dus să-i cheme şi pe alţii, cu milă şi cu dragoste, până ne-a aflat şi pe noi.
Să ne ajute Domnul ca şi noi să putem face acelaşi lucru, pentru ca în felul acesta să ne putem arăta ascultarea faţă de [porunca privitoare la] semenii noştri, care ne obligă pe noi să nu stăm liniştiţi, să nu dormim liniştiţi, să nu ne odihnim în pace şi să nu lenevim câtă vreme în familia noastră mai este cineva care încă nu L-a aflat pe Domnul, câtă vreme lângă noi mai este un vecin ce nu‑L cunoaşte pe Domnul, câtă vreme lângă noi mai este cineva care este încă chinuit de duhurile vrăjmaşului, de duhul beţiei, de duhul minciunii, de duhul înşelăciunii, de duhul desfrânării şi de alte asemenea duhuri rele care îi chinuiesc pe oameni astăzi şi îi duc la pierzare şi trupească, şi sufletească.
Este acum momentul să ne punem o întrebare fiecare dintre noi care pretindem că suntem nişte vindecaţi ai Domnului: s-a făcut cu adevărat în viaţa noastră o schimbare când noi ne-am întors la Dumnezeu?
Când noi spunem că suntem credincioşi, că L-am aflat pe Domnul, că ne‑am hotărât pentru El, noi oare arătăm în faţa tuturor celorlalţi care privesc la noi că în viaţa noastră s-a făcut schimbarea?
Domnul Iisus a spus odată, în Evanghelia de la Luca 6, 32 şi la Matei 5, 46-47: „Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Ce răsplată vi se cuvine? Şi păgânii fac la fel. Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac bine, ce lucru neobişnuit faceţi? Şi păcătoşii fac la fel”…
Ce lucru neobişnuit faceţi? Aceasta e întrebarea Domnului după ce ne-am întors la El. Ce lucru neobişnuit am făcut noi? Că dacă în viaţa noastră nu s-a produs nici o naştere, nici o lucrare cu adevărat, o schimbare mare, care să se vadă, ca să fie văzută de toţi oamenii, o schimbare care să arate în viaţa noastră că nu mai facem cum am făcut, nu mai umblăm cum am umblat, nu mai lucrăm cum am lucrat şi că nu mai trăim în felul celălalt, străin şi rău în care am trăit, – dacă deci în viaţa noastră nu se arată acest lucru, noi ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi.
Ce lucru neobişnuit faci?
Dacă noi şi după ce ne-am întors la Dumnezeu cultivăm vie şi facem vin ca şi ceilalţi, care nu s-au întors; dacă ţinem pruni şi facem pălincă, cum fac şi ceilalţi, care nu sunt întorşi la Dumnezeu sau ca şi noi când nu eram nici noi întorşi; dacă în viaţa noastră nu se face nici o schimbare şi noi trăim în felul celorlalţi oameni, noi ne înşelăm singuri.
Câţi dintre noi au scos prunii şi au pus meri după ce s-au întors la Dumnezeu?
Câţi dintre noi au scos via şi au pus grâu după ce s-au întors la Dumnezeu?
Câţi dintre noi au scos butoiul din pivniţă sau cada cu prune din grajd şi le-au spart după ce s-au întors la Dumnezeu? Ca să arătăm noi că nu mai suntem – cum am fost – robii diavolului şi stăpâniţi de duhurile rele de care eram conduşi înainte.
Domnul Iisus ne spune în Cuvântul Său: „Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit! Ce seamănă omul, aceea va secera!”…
Nu vă înşelaţi! Numai cine trăieşte în neprihănire va fi neprihănit. Nu vă înşelaţi! Nu puteţi bea şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul diavolului.
Dacă credem că putem şi aşa, şi aşa şi după ce ne-am întors la Dumnezeu, ne înşelăm singuri şi-n viaţa noastră nu s-a făcut schimbarea; noi n-am fost vindecaţi. Stăpâniţi suntem şi astăzi de aceleaşi duhuri de care am fost stăpâniţi când nu eram credincioşi, când nu ne întâlnise niciodată Hristos.
Să nu ne înşelăm! Dacă ne-am întors la Domnul şi s-a făcut în viaţa noastră vindecarea adevărată, atunci trebuie să se arate şi în afară acest lucru. Atunci noi trebuie să fim nu cum e lumea şi cum eram înainte de a ne întoarce la Dumnezeu, ci să se vadă în viaţa noastră că am biruit ceva, că am alungat ceva… Că din viaţa şi din sufletul nostru Hristos l-a scos pe diavolul cu toate lucrurile lui şi cu toate faptele lui în care am umblat înainte şi în care umblă şi astăzi cei care nu L-au aflat pe Dumnezeu.
Nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu în felul acesta.
din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1981
61. „DU-TE ŞI SPUNE LA AI TĂI”
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 2.
