ÎPS Sa Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului
„În Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Preacuvioase şi preacucucernici părinţi,
Preacucernice părinte profesor, Vasile Mihoc,
Preacucernici părinţi care aţi venit cu fraţii de la Oastea Domnului,
Iubiţi fraţi întru Hristos, ostaşi ai Domnului!
E pentru noi o mare bucurie pe care o trăim acum împreună. Întâi de toate, este bucuria Praznicului, este sărbătoarea de naştere a Bisericii, Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, lucrare pe care a rânduit-o Mântuitorul lumii, Care a fost alături cu noi şi am călătorit împreună, prin pătimirile Sale, la moarte, Înviere şi la Înălţarea la ceruri. Şi le-a dat ucenicilor marea bucurie, marea făgăduinţă că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Care îi va învăţa pe ei tot Adevărul.
Zic este o mare bucurie, pentru că Praznicul acesta stă la temelia lucrării pe care Biserica o împlineşte constant, continuu, de când a fost întemeiată, când erau adunaţi ucenicii, când era adunat popor mult, când Duhul Sfânt i-a transformat din fricoşi, deşi primiseră această făgăduinţă a Pogorârii Duhului Sfânt, deşi Îl văzuseră pe Mântuitorul intrând prin uşile încuiate şi au primit de la El binecuvântarea aceasta: Pace vouă!, ei au stat şi au aşteptat împlinirea făgăduinţei. Şi s-a şi întâmplat minunea. O minune care a atras după sine mai multe consecinţe. Întâi de toate, aceşti oameni fricoşi vor deveni vestitorii Evangheliei Mântuitorului Hristos până la marginile lumii, plătind unii cu propria viaţă.
În al doilea rând, puterea aceasta a Duhului Sfânt – Duhul Sfânt, Care S-a pogorât şi în mod văzut sub formă de limbi ca de foc – i-a făcut pe ei să vorbească o limbă care era înţeleasă de toată lumea. Aceasta însemnează vorbirea în limbi. Nu vorbeau mai multe limbi deodată, ci limba Duhului. Şi iată-ne şi noi, acum, ne bucurăm împreună de prezenţa frăţiilor voastre. Şi atunci când n-am putut să ne întâlnim a fost o lipsă, un gol, un mare gol, pe care l-am simţit cu toţii.
Şi aş vrea să remarc un lucru şi să vă mulţumesc pentru faptul acesta. Venind aici, în Catedrală, şi fiind împreună cu noi la Vecernia aceasta măreaţă, pregătitoare pentru Praznicul de mâine, împreună I-am dat slavă Bunului Dumnezeu. Vreau să observ un lucru că împreună cu noi aţi cântat imnele Vecerniei, care e un lucru extraordinar: învăţăm să ne rugăm împreună, învăţăm să cântăm împreună, cântăm şi noi cântările din cartea dumneavoastră de cântări (unele sunt aşa de frumoase; toate sunt minnate, dar unele sunt copleşitoare; şi am observat iarăşi că aţi început cu cea care îmi place mie cel mai mult. Mai sunt şi altele şi ştiu că le cântaţi cu drag).
Trebuie să ne bucurăm când toată lumea e tristă. Trebuie să avem o privire pătrunzătoare şi sinceră, pe care i-o împrumutăm vecinului nostru.
Nu mai stăm cu mască, nu mai stăm ascunşi, nu ne mai ferim de nu ştiu de ce ne feream şi de ce ne-am ferit. Tot aşa au venit, cu toată precauţia noastră, încercări destule.
Şi unii au plătit cu viaţa.
Este însă un adevăr care ne ţine totdeauna în picioare, în poziţia aceasta a Învierii. Şi anume este adevărul că noi suntem în mâna lui Dumnezeu toţi. Nici unul dintre noi n-a contribuit cu venirea sa în lume, părinţii nu pot rândui ce copii să vină, ci copiii vin ca dar al lui Dumnezeu. Şi, iarăşi, la sfârşit, nimeni nu are dreptul să dispună de propria sa viaţă, să plece când vrea, prin sinucidere, sinuciderea fiind ultima treaptă a păcatului; penultima e deznădejdea, şi ultima e sinuciderea. Deci dacă suntem în mâna lui Dumnezeu, de ce să ne temem? Că vin boli care pot aduce moartea? Moartea o stabileşte Dumnezeu, pentru că anii noştri sunt număraţi şi sunt trecuţi în cartea vieţii noastre. Noi putem contribui rugându-ne la Dumnezeu ca să ne înmulţească anii vieţii noastre, dar nu putem adăuga nimic, nici măcar o secundă în plus. Nădejdea aceasta, încrederea aceasta stă la temelia credinţei pe care o mărturisim noi că suntem credincioşi, după Numele lui Hristos, că suntem creştini, că-L preamărim pe Mântuitorul Hristos, că suntem fii ai Tatălui după har şi, în acelaşi timp, ne-am împărtăşit de darurile Duhului Sfânt de când am venit în lume, primele Taine pe care le-am primit pe când eram prunci. Ne-au adus alţii la biserică. Am primit Taina Botezului, deci am murit şi am înviat împreună cu Hristos. Apoi am primit Taina Sfintei Mirungeri. Principalele părţi ale trupului nostru au fost însemnate cu pecetea darului Duhului Sfânt. Sfântul şi Marele Mir, sfinţit de Sinodul Bisericii Autocefale, e pregătit în mod special din treizeci şi opt de mirodenii, care simbolizează darurile Duhului Sfânt. Deci noi, cu toţii, avem pecetea Darului Duhului Sfânt pe mintea noastră, pe frunte. Ne-au fost pecetluiţi ochii, ca să vedem lucrările lui Dumnezeu. Ne-au fost pecetluite nările, ca să simţim buna mireasmă a darurilor duhovniceşti. Ne-a fost pecetluită gura, pentru ca să-L lăudăm pe Dumnezeu, nu să-L hulim, nu să-L înjurăm. Ne-au fost pecetluite urechile, pentru ca să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, nu să-L auzim şi să ne iasă pe urechea cealaltă. Am fost pecetluiţi în dreptul inimii pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu. Apoi ne-a fost însemnat spatele, pentru ca lucrarea pe care o facem noi în viaţa aceasta, toată sarcina pe care o purtăm noi să fie sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi, apoi, mâinile şi picioarele ne-au fost însemnate şi pecetluite cu Pecetea Darului Duhului Sfânt, pentru ca să mergem pe calea Domnului şi să împlinim faptele credinţei în Dumnezeu. Aceasta este Taina mare pe care am primit-o noi în pruncie şi care se reactivează în noi. De fiecare dată când ne facem semnul Crucii, noi reactivăm pecetea darului Duhului Sfânt de pe mintea noastră, de pe inima noastră şi de pe puterile fizice. Deci eu nu mai aparţin lumii; nu sunt un lumean în momentul în care mă dăruiesc lui Dumnezeu şi am ca pavăză Sfânta Cruce.
Şi a treia Taină pe care am primit-o încă din pruncie şi pe care o primim mereu dacă ne pregătim, ne spovedim, ne apropiem de Hristos, este Taina Împărtăşaniei, e apropierea de Hristos atât de mare şi de puternică, încât noi devenim purtători de Hristos. Îl luăm pe Hristos acasă cu noi. Îl simţim că El ne aparţine, pentru că noi ne-am dăruit Lui şi El ni S-a dăruit nouă.
Şi, apoi, celelalte Sfinte Taine ale Bisericii. Pentru ca viaţa să fie binecuvântată de Dumnezeu, tinerii merg în faţa altarului şi-şi jură credinţă în faţa lui Dumnezeu pentru dragostea care i-a unit, ca binecuvântarea aceasta să rodească prin naştere de prunci închinaţi lui Dumnezeu. Taina Spovedaniei ne pregăteşte pentru Împărtăşanie. Taina Maslului ne dă alinare suferinţelor trupeşti, dar, în acelaşi timp, ne dă şi iertare păcatelor, păcatele care stau la temelia multora dintre suferinţele noastre. Şi, apoi, Taina care se săvârşeşte în Altar, de către ierarhia superioară, de către ierarhi, este Taina Preoţiei, când alege şi cheamă Dumnezeu la Sine pe cei care Îi vor sluji Lui şi vor împlini lucrarea aceasta sfinţitoare, nu ca izvor, preotul nu este deţinător al puterii, ci el este un iconom al Tainelor Dumnezeieşti, pentru că l-a ales şi l-a binecuvântat Dumnezeu.
Deci ne bucurăm împreună cu toţii şi ne reamintim acum pentru că la noi avem toată armura necesară ca să fim cu adevărat ostaşi ai Domnului.
Şi aş vrea să vă mai spun încă o bucurie pe care a rânduit-o Dumnezeu; nu ne-o asumăm noi. Într-un cartier al oraşului, spre Cisnădie, am prins un teren, l-am cumpărat, anume ca să construim acolo o biserică, şi nu numai, pentru că este o suprafaţă mai mare. Am profitat de faptul că nu prea vin oamenii spre cimitir cu locuinţele. Li-e cam frică. Şi terenul fiind potrivit pentru noi, nouă nu ni-i frică. Din contra, ne bucurăm să fim cu atât mai mult cât mai aproape de cei plecaţi în lumea veşniciei. Am făcut o bisericuţă acolo, şi, eliberându-se acum – plecând preotul care a făcut bisericuţa aceasta de lemn –, postul vacant ne-am gândit să îl oferim, să-l rugăm, să-l chemăm pe un ucenic de-al nostru şi un frate de-al dumneavoastră, un părinte de-al dumneavoastră, care este, eu cred, al doilea după Părintele profesor Mihoc, slujitor şi lucrător… este vorba despre Iosimică; nici nu-i mai spun alt nume, pentru că aşa îl ştiţi cu toţii. L-am întrebat: Fraţii te lasă să vii? – Da! – Nu pleci niciunde. Ci poţi să vii cu toţi acolo. Pentru că spaţiul e mare. Iată ce am visat eu! Nu ştiu dacă se va întâmpla. Dacă Dumnezeu va rândui, se va întâmpla. Acolo vă puteţi aduna, ştiţi, dacă facem o bisericuţă ca să-i încapă pe toţi, începând de la un cort al mărturiei, până la o biserică frumoasă. Să ştiţi că avem intrare directă pe aleile cimitirului şi va fi o legătură directă între biserica ce se va construi şi care este acum acolo, şi locul sacru pe care dumneavoastră îl cinstiţi, care este crucea şi mormântul Părintelui Iosif Trifa.
Dumnezeu să ne ajute să putem să vedem că lumea încearcă să se schimbe cât de puţin. Din frică – pentru că frica încă n-a pierit, ci este pretutindeni şi se urmăreşte ca oamenii să fie fricoşi, pentru că sunt mult mai uşor de condus – să se transforme în bucurie frica. Să avem o mulţumire, pentru că nu există alt lucru mai bun în lumea aceasta, decât să închei, cât a rânduit Dumnezeu, cu o bucurie, cu o mulţumire, cu o satisfacţie că ai lăsat ceva în urmă. N-ai trecut numai făcând umbră pământului, şi umbra s-o iei după tine.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să contribuim cu o mărturie puternică a statorniciei noastre în dreapta credinţă, în adevăr şi în dragoste, să înmulţim între noi dragostea aceasta frăţească. Salutul acesta minunat pe care îl aveţi înlocuieşte orice fel de bineţe pe care poate s-o ofere cineva. Ce-ai putea să spui mai frumos decât Slăvit să fie Domnul!? Şi celălalt să răspundă nu numai Acum!, ci: În veci! Şi: Amin! Adică: Aşa să fie în vecii vecilor!
Vă binecuvântăm şi vă îmbrăţişăm pe toţi cu drag! Şi să ştiţi că aveţi aici unde centrul acesta al Oastei Domnului funcţionează cu rezultate deosebite, cu eforturi deosebite, cu multă dragoste care se revarsă împrejur, nu numai centrul Oastei, ci şi Centrul Mitropolitan vă este tot aşa de ospitalier, tot aşa de deschis cum sunt inimile fiecăruia dintre frăţiile voastre. Slăvit să fie Domnul!”
La care întreaga suflare răspunde, într-un glas: În veci. Amin.
din cuvântul rostit la Praznicul Pogorârii Sfântului Duh, 10 iunie 2022, în Catedrala Mitropolitană
