Ce este Oastea Domnului…

CE FEL DE MIŞCARE ESTE OASTEA DOMNULUI ŞI CUM S-A PORNIT ACEASTĂ MIŞCARE?

Cel ce scriu aceste rânduri şi această carte sunt preot, adică păstor şi îngrijitor de suflete. Este aceasta o slujbă aleasă, frumoasă şi, de multe ori, mai liniştită ca alte slujbe. Pentru mine însă această slujbă este, mai ales, un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească. Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie, la Iezechiel proorocul, cap. 33, vers. 7-9, unde Domnul zice:

„Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel, şi tu vei auzi cuvântul din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: «Păcătosule, vei muri!», şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.

Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa.“

Aşa zice Domnul: „De voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul ţării aceleia va lua din mijlocul său un om şi îl va pune străjer, şi el, văzând sabia venind împotriva ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va vesti poporul; de va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se va păzi… sângele aceluia va fi asupra capului său.

Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva… sângele lui îl voi cere din mâna străjerului“ (Iezechiel 33, 2-6).

Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier, şi linişte şi uşurare sufletească nu am, decât atunci când „suflu din trâmbiţă“ ca să deştept pe cei păcătoşi.

Din această datorie şi răspundere a mea de trezitor şi aducător de suflete la Mântuitorul a ieşit şi Oastea Domnului.

„Şi acesta, văzând primejdia, va sufla din trâmbiţă…“, din această datorie a ieşit şi Oastea Domnului, ca o trâmbiţă ce cheamă pe tot omul să iasă din răutăţi. Domnul m-a chemat de la ţară, unde am slujit ca preot zece ani, şi m-a pus aici, la Sibiu, să „suflu din trâmbiţă în faţa primejdiei“. Da, da, în faţa primejdiei, căci o mare primejdie ameninţă sufletul oamenilor!

După războiul cel mare, credinţa a slăbit, dragostea creştină s-a răcit şi fărădelegile au sporit grozav. Niciodată parcă n-au fost lumea şi purtările  oamenilor aşa de stricate ca azi. Satana e parcă azi – cum foarte bine zice Apostolul Pavel – „…dumnezeul veacului acestuia, care a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei Slavei lui Hristos…“ (II Corinteni 4, 4). El „…domneşte în întunericul acestui veac…“ (Efeseni 6, 12). Se pare că iadul, cu toate relele lui, s-a slobozit la atac prin această lume. În mijlocul acestor stricăciuni sufleteşti, ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofensivă şi o luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este şi ea o astfel de mişcare.

Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor.

Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei Oşti.

Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant, Care m-a pus să suflu din trâmbiţă şi să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea Oastei e a Lui. El singur ne poate duce la biruinţă.

Şi încă ceva: Oastea Domnului nu e o mişcare numai contra beţiilor şi înjurăturilor, ci e o Mişcare contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Lupta noastră s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi a sudalmei, după ce, mai ales, aceste două patimi fac cele mai mari stricăciuni în viaţa trupească şi sufletească a poporului nostru. Oastea Domnului e o Mişcare de renaştere sufletească, e o Mişcare de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului, pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la Izvorul puterii şi al îndreptării, Care este Iisus Mântuitorul.

În acest înţeles, cartea de faţă nu e o înşirare de regulamente lungi şi amănunţite despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului. Spre deosebire de aceasta, noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul, pe creşterea şi întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei… Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile sunt „sarcini grele de purtat“ (Luca 11, 46); sunt numai „spălarea pe din afară a blidelor“ (Luca 11, 39); sunt „litera care omoară“, pentru că lipseşte din ea „duhul care face viu“ şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor 3, 6).

Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoşi la Izvorul îndreptării şi al puterii: la Iisus Mântuitorul. În semnul acesta şi-a început lupta Oastea Domnului şi Domnul a binecuvântat Lucrarea Lui.

Mişcarea aceasta este de la Dumnezeu

„Şi orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge…“ (Matei 15, 3)

Mişcarea Oastei Domnului este de la Dumnezeu. În această Mişcare eu n-am fost decât un vas umil, de care Domnul S-a folosit. În primul congres al Oastei, ţinut la Rusaliile din anul 1932, am spus răspicat acest lucru, precum urmează:

„Eu sunt o predică vie în faţa Oastei.

Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului!

În Mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab, de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.

La Anul Nou se împlinesc zece ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei Mişcări, va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an numai cu zece fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara.

Exact acum opt ani, convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? Zece inşi, dintre care cinci au fost vorbitorii, iar cinci ascultătorii.

În acele clipe, grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoapta: «Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine?». Dar Domnul nu m-a lăsat.

Şi «orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge» – zicea Mântuitorul (Matei 15, 13).

Răsadul Oastei era de la Dumnezeu – şi el s-a prins. Grăuntele de muştar era de la Dumnezeu, şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.

Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.

Nici cel ce a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel ce a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (I Cor 3, 6-7)“.

Iar în cartea «Vântul Cel Ceresc», stă scris:

„În mişcarea cu Oastea Domnului, nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi numai până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această Mişcare, decât doar atât că pe mine Vântul Cel Ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-două, şi, trezindu-mă, am început să strig: „Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie!…“

Preot Iosif Trifa
CE ESTE OASTEA DOMNULUI