CUVÂNTUL PĂRINTELUI ARH. SCRIBAN
rostit la încheierea adunării ostaşilor din ziua de Sf. Ilie[1]
Pe lângă cele spuse la început, acuma vă voi spune ceva din lucrurile de gospodărie. Viaţa ostaşului trebuie să fie întocmită deosebit de a celorlalţi oameni, ca astfel, când lumea va vedea că un soi de oameni sunt mai ciopliţi ca alţii, explicaţia să fie că aceştia sunt ostaşi. Ei se adapă din învăţăturile Bisericii şi sunt de la Oastea Domnului. Să vadă oricine că cei ce se instruiesc în Domnul sunt o nouă structură. Ostaşii Domnului sunt oameni cu dragoste de lucrurile Domnului, de cântările şi adunările duhovniceşti. În toate privinţele, ostaşii Domnului să se arate deosebiţi.
La oştire, ostaşul Domnului este bun cetăţean. El merge cu pieptul deschis să-şi facă datoria către ţară. Mergând cu trenul spre Chişinău, la Prut, observ ţipete şi văicăreli. Mă uit pe fereastră şi văd recruţii mergând la oştire. Îi întreb pentru ce se văicăresc aşa şi-mi răspund că-i duce la armată, unde-i bate. Bătaie ia numai cel rău; şi atunci, dacă ei sunt răi, lasă să-i bată. Cine este de ispravă nu suferă. Cu prilejul pornirii la armată, peste tot, la români ca şi la nemţi, este un urât obicei de a se îmbăta, din care cauză nu de puţine ori recruţii, în loc de cazarmă, nimeresc în altă parte.
Căsnicia ostaşului este ca o vie înflorită. La fereastră flori, în casă miros de busuioc, ştergare frumos aşezate, pe masă gutui, mere, totul vestind o bună gospodărie; aceasta o fac să nu mai fie ademeniţi de cârciumă, ci de casa în orânduială, cu vorbe dulci, cuviincioase şi iubire. Bărbatul este un adevărat gospodar. Boii lui sunt îngrijiţi deosebiţi, curaţi, frumoşi şi bine hrăniţi. Carul e mai frumos şi mai bun. Când cineva va observa că, din 15 care, unul e deosebit, explicaţia să fie că stăpânul este ostaş. În car, pe drum, ostaşul cântă pentru slava Domnului, pe când celălalt cântă satanei, înjură şi e plin de răutate.
Ostaşul, duminica, nu mai merge la târg, ca de obicei. El face ca sfinţii, umblând pe căile Domnului, iar nu ca ceilalţi oameni. Ostaşii dospesc întreaga frământătură. Felul vieţii gospodăreşti este o lucrare a Oastei. În biserică, ostaşul păşeşte încet şi tacticos, iar nu tranca-tranca, încărcat de praf ori de noroi. El face orice lucru la locul lui şi este ca un pom sădit lângă izvoarele apelor. Ostaşul Domnului să fie minunatul cetăţean, omul de temei în biserică şi ţară, pe care să se poată bizui. Acestea aduc apărarea Oastei, care se face pe două căi:
1. Într-un chip pasiv, fără a căuta la ocărâtori. Ţinuta mea vrednică este o apărare. Creştinii cei dintâi au biruit cu aceasta. Se povesteşte un fapt important din viaţa Sf. Paulin din Nola. În vremea lui, a fost luat ca rob un tânăr şi dus în Africa. Mama tânărului s-a rugat de Sf. Paulin pentru liberarea fiului său. Sfântul, neavând posibilitate de a-l libera, a mers personal în Africa, unde s-a prezentat stăpânului acelui tânăr şi l-a rugat să‑l primească pe el ca rob în locul tânărului, lucru ce s-a [şi] întâmplat. Sfântul rămâne rob şi face lucru de rob. Acest lucru a impresionat pe stăpânul, care nu ştia situaţia sfântului. Într-o zi, stând de vorbă cu sfântul şi aflând că este episcop şi că n-are nici o legătură de rudenie cu tânărul dezrobit, uimit de măreţia acestei fapte, îi eliberează din robie şi pe ceilalţi robi.
Purtarea şi fapta bună să-l însoţească deci pe ostaş.
2. În al doilea rând, apărarea se face prin cuvânt şi prin scris. Nu orice creştin poate face aceasta, ci numai unii, aceia care pot fi apărători. Şi aceştia să fie gata în orice moment. Creştinii cei dintâi au avut şi acest fel de apărare. Există o tabără de apărători. Pe la anul 200, renumitul avocat Tertulian face o minunată apărare creştinilor.
Ceata fariseilor există şi azi. Hristos a fost bârfit atunci ca şi azi. Biserica Ortodoxă cunoaşte pe vrednicul preot Ioan din Kronstadt, care a murit la anul 1909. El a fost un vrednic şi iscusit preot. Totuşi i se bănuiau bunele intenţii şi [a fost] dus înaintea celor mai-mari, care, deşi îi preţuiau lucrarea, totuşi îl bănuiau că ar intenţiona să înfiinţeze vreo sectă.
Lucrarea Oastei se arată temeinică şi statornică. Oastea pâlpâie zi de zi. Sufletele dornice de credinţă găsesc mângâiere şi îndestulare duhovnicească în Oastea Domnului. Întâlnirea noastră e una din florile Oştii Domnului. Din toate părţile se vestesc adunări.
Mulţumim Domnului pentru aceste biruinţe şi rugăm să facă biruinţa noastră şi mai deplină. Dumnezeu să facă ca roada să se arate cât mai bogată, ca prin această lucrare să se câştige şi alte suflete. Roadele să se întindă peste tot ca o biruinţă a ţării şi a Bisericii.
«Oastea Domnului» nr. 31 / 30 iulie 1933, p. 4
[1] Adunarea a avut loc la Bucureşti.
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului / Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
