Iertarea are două stări, şi anume:
– să fii degajat de orice stare sau împrejurare care ar umbri seninul ce ţi-l datorează şi îl datorezi semenului tău (cf. Mt 5, 23-24);
– să fii degajat de responsabilitatea ce o ai faţă de seme-nul tău pentru pacea cugetului, a gândirii pentru semenul tău (v. 25) înaintea lui Dumnezeu (cf. Mt 6, 15).
Ce vom spune cu această prezentare?
Păcatele sunt de mai multe feluri: cu ştiinţa, cu neştiinţa, mai grele, mai uşoare, mai puţin uşoare, care se iartă, care nu se iartă, cum ar fi hula împotriva Duhului Sfânt.
Cum se caracterizează cea de a doua stare, adică iertarea aceluia care, ca şi Dima, Alexandru Căldăraru, Imeneu şi Filet, iubind lumea şi împărtăşindu-se din ea, face lucrări nepotrivite în adunarea Domnului?
Cel credincios, în dragoste dumnezeiască, toate le iartă, indiferent de natura lor. El iartă cum şi Domnul i-a iertat lui toate păcatele. Şi chiar dacă de şapte ori pe zi i-ar greşi cineva, şi de şapte ori pe zi îi va cere iertare, dator este să-l ierte; căci şi noi greşim zilnic, şi iertăm ca să fim iertaţi şi rugăciunile noastre să fie ascultate. Dacă nu iertăm oamenilor greşelile lor, nici Tatăl nostru cel Ceresc nu ne iartă greşelile noastre (cf. Mt 6, 15). „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Proorocii” (Mt 7, 12).
Cât despre a doua categorie sau stare, nu putem să fim altfel decât zice Cuvântul Domnului: „Păzeşte-te şi tu de el, pentru că este cu totul împotriva cuvintelor noastre” (II Tim 4, 15). „Domnul îi va răsplăti după faptele lui” (v. 14). „Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare” (II Tim 2, 22-27).
Dima, Alexandru, Imeneu şi Filet fuseseră colaboratorii de lucru în via Domnului ai Sf. Ap. Pavel. Când mergeau bine pe calea Domnului erau apreciaţi; Sf. Apostol îi încuraja, îi recomanda şi le aprecia ostenelile (cf. Col 4, 13-14); iar când au început să lucreze rău, se depărtează de ei (cf. II Tim 4, 10-11), îndeamnă pe fraţi să facă şi ei la fel, pentru că mergeau strâmb şi cărările lor s-au despărţit. A te depărta de cel care lucrează rău, care nu vrea să-şi îndrepte purtarea, nu înseamnă că-l urăşti, ci, din contră, nu te faci părtaş răului din el.
Cine nu ascultă de Biserică şi de fraţi este subapreciat, mai rău decât păgânul şi vameşul (cf. Mt 18, 15-20). „Depărtaţi-vă de ei!” (Rom 16, 17; I Cor 15, 11-12; II Tes 3, 5-14; II In 10). Iertarea este una, iar colaborarea sau conlucrarea este cu totul alta. Un proverb lumesc zice: „Spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu. De aceea, oricine-ar fi el, chiar dacă o vreme a lucrat bine şi mai apoi s-a unit cu lumea, cum au făcut cei vizaţi mai sus şi alţii care sunt şi vor mai fi ca ei, neîndepărtându-i din adunare şi conlucrând cu ei, riscăm a ne face vrăjmaşi cu Dumnezeu. „Căci cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus” (I In 2, 6).
Cornel Rusu, din „Grăiţi cuvântul Domnului”, Editura „Oastea Domnului” – Sibiu, 2011
