21După ce a făcut crima, Cain, care l-a ucis pe Abel, fratele lui, îngrozit de sângele ce curgea din capul fratelui său, a început să fugă să afle un adăpost, ca să se ascundă. El vedea mereu ochiul lui Dumnezeu urmărindu-l pentru uciderea singurului său frate. A bunului, frumosului şi neprihănitului său frate Abel, ucis de el, cu mâna sa…
Un ochi înfocat, ascuţit, mânios, îngrozitor, ameninţător, aprins, îl urmărea pretutindeni.
Oriunde privea, vedea numai acest Ochi uriaş şi cumplit…
Nu-l mai poate suporta şi fuge tare. Mai tare. Şi mai tare…
Ca să scape de priveliştea lui.
Se uită la dreapta – Ochiul. Se uită la stânga – Ochiul. Se uită înapoi, vai, Ochiul înspăimântător.
Fuge şi fuge din nou şi din nou. Mai tare şi mai tare…
Iată o peşteră întunecoasă. Cain se năpusteşte înăuntru adânc, tot mai adânc. Până în fundul ei întunecos. Se aşază pe o piatră, gâfâind, doar va scăpa acolo de Ochiul săgetător.
Dar când se uită în colţul din faţa sa, deschis, mânios, cumplit – Ochiul…
Se ridică îngrozit şi, ţâşnind afară, fuge şi fuge…
Ajunge acasă între copiii săi şi strigă: Acoperiţi-mă… puneţi peste mine tot ce aveţi, să nu mai văd acest Ochi înspăimântător…
Dar… sub toate lucrurile aşezate deasupra lui, lângă el, deschis, enorm, scânteind de mânie şi ameninţând înfiorător: Ochiul lui Dumnezeu.
Urlând nebun de frica urmăririi, îi imploră pe fiii săi să facă o groapă. Şi, aruncându-se în fundul ei, strigă: puneţi peste mine pietre, stânci şi munţi şi mă acoperiţi de acest Ochi fioros.
Dar, când credea că sub munţii de pământ şi de piatră a scăpat, din colţul adânc şi întunecat al mormântului său, mai deschis ca oricând, mai cumplit şi mai aprins ca totdeauna, îl priveau înfiorător doi ochi aprinşi: Ochiul lui Dumnezeu şi ochiul conştiinţei sale.
Aşa va fi urmărit veşnic omul dedat la rău.
O, Dumnezeule Atotştiitor, ai milă de oricine s-a obişnuit cu răul şi-l face fără a se mai teme.
Te rugăm, trezeşte-i cu groază pe toţi cei răi până nu vor ajunge în locul întunecos, de unde nu va mai fi scăpare niciodată.
Amin.
