– Aş vrea să pun o întrebare, spuse Părintele Filip. Tocmai eu, care v-am invitat aici să stăm de vorbă, am tăcut cel mai mult. Sunt foarte mulţumit, desigur, că fraţii mei duhovniceşti, prin întrebările lor, au ridicat convorbirea la acest nivel duhovnicesc şi au dat prilej lămuririi atâtor aspecte legate de psihoterapie. Şi deoarece tocmai mi-aţi dat prilejul, aş dori să vă adresez o întrebare pe care voiam s-o pun de la început. Aţi spus mai înainte că, trăind în Biserică, nu căutăm doar să ne sporim simţămintele religioase, ci împlinirea vieţii. Mai mult, în cartea dumneavoastră aţi scris că creştinismul nu este o religie, în înţelesul de azi al religiilor. Puteţi lămuri aceste lucruri ?
– Creştinismul nu este o religie. Întrucât v-aţi referit la cartea mea Psihoterapia ortodoxă, aş vrea să vă amintesc că am analizat acolo ce înţelegem astăzi prin religie. În primul rând, prin religie înţelegem o anume teorie care ne îngăduie să trecem dincolo de zidul care ne desparte de Dumnezeu, înduplecând astfel pe Dumnezeu. De asemenea, adeseori vorbim despre religie ca fiind născocirea omului: Dumnezeu a fost creat de om, întrucât se simţea slab şi însingurat în univers. Deci avea nevoie de un Dumnezeu puternic, Care să-l ocrotească în slăbiciunea sa. Mai mult, se socoteşte că prin religie ne asigurăm viitorul, astfel încât să fim fericiţi în viaţa viitoare. Sau, în sfârşit, religia înseamnă satisfacerea simţămintelor noastre religioase.
Însă nici una din definiţii nu se potriveşte Ortodoxiei. Creştinismul se numeşte şi este Biserică, adică adevăratul Trup al lui Hristos, ce îl are drept cap pe Hristos însuşi. Biserica este unitatea tuturor lumilor, cea pământească şi cea cerească, a îngerilor şi oamenilor, a celor morţi şi a celor vii. Noi dobândim adevărata părtăşie cu Dumnezeu, participăm la energia cea necreată a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este izolat în cer, cârmuind istoria de acolo, ci cârmuieşte lumea cu energiile Sale cele nezidite, adică prin energia Sa necreată şi chivernisitoare. Noi nu încercăm să potolim mânia lui Dumnezeu, ci să ne vindecăm, astfel ca vederea lui Dumnezeu să ni se facă lumină, şi nu foc. Mai mult, în Biserică experiem viaţa veşnică încă de acum. Nu aşteptăm doar viaţa ce va să vie, ci ne bucurăm de ea încă de pe acum. După învăţătura Părinţilor, împărăţia lui Dumnezeu nu este viaţa de după moarte, ci părtăşia cu Dumnezeu, vederea Luminii celei necreate.
Putem spune totuşi că Ortodoxia este o religie, fiindcă vorbeşte despre Dumnezeu şi încearcă să-l în-dumnezeiască pe om, să-l aducă la unire şi părtăşie personală cu Dumnezeu. De asemenea, putem chiar să numim Ortodoxia religie, pentru că în Biserică sunt mulţi creştini care se află într-o
stare duhovnicească „infantilă” şi îl înţeleg pe Dumnezeu la fel ca celelalte religii. Biserica îi primeşte atât pe cei din categoria robilor, cât şi pe cei din categoria năimiţilor, ca fiind pe treptele începătoare în viaţa duhovnicească. Biserica se străduieşte să-1 facă pe om desăvârşit, să-l aducă la starea de a face voia lui Dumnezeu nu pentru a scăpa de iad, nu pentru a se bucura ele Rai, ci numai din iubire de Dumnezeu.
Cred că putem încheia spunând că Ortodoxia este o ştiinţă a vindecării şi un tratament. Ea îl vindecă pe om. Vor mai fi, de bună seamă, unele obiecţii şi rezerve pe care le vom discuta mai târziu.
Personal, eu nu am nici o rezervă. Cred cu tărie că putem privi Ortodoxia ca pe un tratament vindecător şi ca pe o ştiinţă. Acesta e singurul temei ca Ortodoxia să aibă credinţa adevărată, reală şi nestricată.
va urma
din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia
