O vorbire a fratelui Ioan Opriş, de la o adunare
(…) „Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă; dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”
Tot Sfântul Pavel spune, în capitolul 13: „Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veci”. Pentru că aceia care s-au legat de El, aceia care s-au predat Domnului Iisus, aceia nu s-au înşelat nici în veacul acesta şi cu atât mai puţin în veacurile veşniciei.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune, punându-L în faţă pe Domnul Iisus şi pe Sfântul Ioan Botezătorul: „Ce-aţi ieşit să vedeţi, trestie bătută de vânt? Sau ce-aţi ieşit să vedeţi, om îmbrăcat în haine moi? Aceştia sunt în casele împăraţilor”.
Suntem noi în stare să-I mulţumim lui Dumnezeu?… Că aici toţi suntem îmbrăcaţi în haine moi; toţi parcă suntem împăraţi şi împărătese, toţi parcă suntem prinţi şi prinţese. Cine ne-a ridicat pe noi aici? Cine ne-a dat nouă acest belşug, din toate punctele de vedere? Şi trupeşte, şi sufleteşte; decât El, Mielul de pe Golgota, Domnul Iisus.
„Ce-aţi ieşit să vedeţi, trestie bătută de vânt?” Vreţi să-l vedeţi pe Ioan, pe Ioan Botezătorul, în mijlocul frăţiilor voastre? Să ne ferească Dumnezeu, să nu apară în mijlocul nostru, că, cel puţin trei zile, noi n-am mai fi în stare să privim [datorită strălucirii sale], când l-am vedea pe el, marele prooroc al lui Dumnezeu, cel mai mare dintre prooroci, îmbrăcat în haine din păr de cămilă. Sfinţii părinţi spun că a purtat haină din păr de cămilă fiindcă părul de cămilă e aspru şi nu dă tihnă şi odihnă, şi linişte, şi pace trupului. Dar cei îmbrăcaţi în haine moi… de multe ori hainele moi şi firea moale şi molatecă aţâţă plăcerile şi poftele, trezeşte firea şi-l poate nenoroci [pe om]. El era îmbrăcat în haină din păr de cămilă şi încins cu o curea la mijloc. Şi el învaţă: „Cel ce are două haine, una s-o dea celui ce n-are”.
Fraţilor dragi, dacă ar trebui să apărem acum în faţa lui şi să zică: „No, ia spune tu, Ioane, cum stai tu cu încălţămintea şi cu îmbrăcămintea?”, eu ar trebui să intru imediat în pământ; şi după mine poate ar mai intra şi alţii…
„Ce-aţi ieşit voi să vedeţi, om îmbrăcat în haine moi? Aceştia-s în casele împăraţilor. Sau trestie bătută de vânt?” Iată cât a fost bătută de vânt şi ce trestie „nenorocită” a fost! Că se vorbeşte [despre el] până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor… dar acestea nu vor avea sfârşit. Că atunci când vom închide ochii abia se deschid veacurile; şi se va tot vorbi despre el, despre Sfântul Ioan.
Şi acum să trecem la Domnul Iisus. Am început cu Ioan, că Ioan a apărut să-L vestească pe Domnul: „Nu eu sunt lumina! Eu am fost trimis, zice, numai să vestesc despre lumină”.
Unde-L vedem? Cu ce grandomanie, cu ce aere a apărut El în lume şi cu ce aere a dispărut El din lume? Faceţi-vă un pic această oglindă pentru tot timpul de 33 de ani şi vreo patru luni, cât a trăit în mijlocul nostru – în mijlocul poporului Israel. Care a fost comportarea Lui? Nu I s-a auzit glasul pe uliţă, zice sfântul Cuvânt. N-a certat pe nimeni, n-a prins pe nimeni, n-a ocărât pe nimeni. Şi avea această putere întreită [faţă de noi] şi însutită, şi… de milioane de ori mai mare! N-ar fi putut El să mă mustre pe mine, să mă certe pe mine, pe frăţia ta pentru nenumăratele noastre gânduri necurate şi cugete spurcate şi vorbe murdare? Şi pentru fapte netrebnice şi strâmbe şi sucite? Dar El n-a făcut lucrul acesta. „Fiul Omului, zice, n-a venit să judece lumea, ci s-o mântuiască.”
Aşa apare, ca Mântuitor. De când a apărut în scutece, în ieslea săracă din Betleem (şi nu din Betleem, căci când se spune de Betleem e o greşeală!), din spatele Betleemului, din câmp, undeva unde era peştera. Că în cetate nu s-a găsit loc pentru El. Ori la câte porţi o fi bătut Sfântul Iosif şi Preacurata Fecioară Maria, nu s-a deschis nici o uşă. Căci dacă s-ar fi deschis doar un cort, atunci El poate nu trebuia să tremure de frig în peşteră. Iată locul ce I l-am pregătit noi. Nu cei de-acolo [I l-au pregătit]… că la peşteră poate în momentul acela nu era nimeni. Noi I-am pregătit locul acesta. Aşa L-am întâmpinat noi pe Fiul lui Dumnezeu, în peşteră.
Şi apoi, mai târziu, iată, Îl vedem aplecându-Se să spele picioarele ucenicilor. Şi mereu aşa, mereu aşa, până ajunge la Petru. Sfinţii Părinţi spun că cel dintâi căruia i-a spălat El picioarele a fost Iuda. În apa cea curată i-a spălat lui picioarele. Dovadă că l-a iubit… dovadă că i-a dorit şi lui mântuirea. Numai că trebuia s-o vrea şi el…
Fraţilor scumpi, când ajunge rândul lui Petru, Petru, din smerenie, a spus: „Doamne, mie nu-mi vei spăla Tu picioarele”. Domnul i-a spus scurt: „Atunci nu vei avea parte cu Mine”. Când a auzit lucrul acesta, că nu va avea parte cu El, atunci a spus: „Doamne, şi mâinile, şi capul, spală-mi-le”. Şi Domnul a spus: „Ce este curat n-are nevoie să fie îmbăiat, să fie spălat”. Şi atunci a primit şi Petru şi i-a spălat Domnul Iisus picioarele.
Şi apoi dincolo Îl vedem pe El spânzurat între doi tâlhari. Aşa au scris doi evanghelişti: „între doi tâlhari”. Iar doi din evanghelişti, dintre care unul Ioan, nici tâlharilor nu le-a spus „tâlhari”. Dar fiindcă tot trebuia să spună ceva despre ei, a spus că Domnul a fost atârnat între doi făcători de rele.
Cuvântul „tâlhar”, când îl spui cuiva, e cel mai josnic posibil pe faţa pământului. Înseamnă hoţ de drumul mare şi ucigător. Ăsta-i tâlharul. Şi între aceştia a fost Domnul Iisus atârnat. Pentru cine? De te vei gândi că pentru neamul lui Israel, te-nşeli amarnic. Numai [atunci nu te înşeli], dacă te gândeşti pur şi simplu: „Pentru mine a fost El între tâlhari, împuns cu suliţa în coastă, cu coroană de spini pe cap”.
Apropo la coroana de spini: un copil al meu, acuma într-o zi, îmi arată o fotografie a unui tânăr cu plete mari de la noi din comună; cu plete mari, cu mustaţă, cu barbă, aşa cum se obişnuieşte acum să se poarte. Şi zice:
– Tată, ştii cine-i aici în fotografia asta?
– Nu ştiu.
– Ion, cutare…
– Uite ce reuşit i-a fost pieptănat părul şi aranjat! Dacă la fotografia asta i s-ar pune şi o coroană de spini pe cap, mulţi poate, de dragul Domnului Iisus, ar pupa-o ca pe o icoană, că-i aşa de reuşită!
Dar fiul meu zice:
– Da, lui Ion dacă i s-ar pune o coroană de spini, ar trebui apăsată binişor pe cap.
De ce-o fi zis lucrul acesta? Pentru că mulţi din noi am merita să purtăm coroana de spini, şi nu El. Şi [totuşi] a purtat-o El. Chiar dacă ar fi fost numai coroana de spini, şi aceasta era prea mult. Dar ocările? Dar batjocurile? Dar scuipările? Dar bătăile? Căci zice profetul: „…plugarii au arat pe spinarea Mea”.
Fraţilor dragi şi scumpi, această icoană ne-a adus pe noi la El şi această icoană ne ţine lângă El! Şi această icoană trebuie să ne urmărească pas cu pas: un Dumnezeu, un Hristos scăldat în sânge pe muntele Golgotei, pentru nelegiuiţi, pentru spurcaţi, pentru cei răi, pentru blestemaţi, pentru ucigaşi, pentru stricători de casă, pentru toţi nelegiuiţii.
Domnul Iisus a murit în locul nostru, pentru ca noi să trăim veşnic cu El şi prin El, şi pentru El.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – Vol. 6
