– Cuvânt la Duminica a 32-a dupã Rusalii – a lui Zaheu (Lc 19, 1-10)
Iată, după ce Mântuitorul Iisus Hristos vindecă un orb, la intrarea în Ierihon, El înaintează pe strada principală a oraşului. Locul era plin de oameni care-şi întindeau gâturile pentru a capta măcar o privire de-a lui Hristos. Mântuitorul, făcând atâtea vindecări de diferite boli incurabile, Îşi câştigase o notorietate. Se vorbea despre Iisus, toată lumea ar fi vrut şi voia să-L vadă, să-L atingă, să se întâlnească cu El. De aceea, oamenii când auzeau că vine sau trece printr-un loc – oraş, sat – se îmbulzeau să-L vadă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Zaheu, care, auzind că trece Hristos prin Ierihon, vrea cu orice preţ să-L vadă şi el. Şi acest om era mai-marele vameşilor din această cetate, şi era bogat. Numele său înseamnă „cel pur, cel curat”, dar el nu se învrednicea de acest nume, căci, fiind vameş, îşi câştigase averea sa din birurile pe care le strângea de la conaţionalii săi şi, de cele mai multe ori, aduna mai mult, ca să poată să-i rămână şi lui. De aceea oamenii îi urau pe aceştia, acuzându-i că sunt de partea cotropitorilor şi că se îmbogăţesc. Ei se făcuseră ca nişte cozi de topor pentru presiunea romană şi, din această cauză, când Zaheu a vrut să vadă pe Iisus, fiind şi mic de statură şi mulţime multă, nimeni nu-i dădea voie să meargă mai în faţă, şi atunci s-a urcat într-un dud, ca să-L poată vedea. Când inima sa a fost cuprinsă de dorul mântuirii, a făcut un gest copilăresc, urcându-se în copac. Hristos, ştiind şi văzând dorul său, de acolo l-a chemat: „Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Lc 19, 5). În timp ce oamenii îl condamnau pentru păcatele sale, Hristos l-a văzut pe Zaheu dincolo de păcatele sale, văzând foamea profundă a inimii lui. Cineva spunea frumos: „Nu crezi că Dumnezeu te face ceea ce te-a creat să fii, dacă tu vei consimţi să-L laşi pe Dumnezeu să facă acest lucru? Tot ceea ce trebuie ca tu să faci e să doreşti acest lucru”.
Şi, când era sus în dud, probabil printre frunze, căutându-l cu privirea, iată Hristos, oprindu-Se, priveşte în sus, şi-l strigă pe nume. Închipuiţi-vă ce surprins a fost Zaheu când a auzit numele său, şi a făcut ceea ce nu a mai făcut nimeni altcineva, autoinvitându-Se în casa lui: „Astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Nu este posibil pentru cineva să se ascundă de Dumnezeu. În timp ce asculta chemarea lui Hristos, Zaheu nu-şi putea crede urechilor, ce auzea, oportunitatea bătea la uşa vieţii lui. Pentru el era un „acum” care nu mai putea fi amânat. „Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se” (Lc 19, 6). Minunea a început din clipa în care Zaheu a dorit să-L vadă pe Iisus, după aceea, cu primirea grabnică şi bucuroasă a Lui în casă. Mântuitorul Hristos îl abordează pe Zaheu – provocator nu pentru Zaheu, ci pentru toţi ceilalţi din jurul Mântuitorului, pentru întreg Ierihonul, pentru toţi apostolii. Toţi ştim că Zaheu era un om corupt, un ticălos, un om de nimic. „Şi, văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Lc 19, 7). Nu păcatul e important şi nici mărimea păcatului, ci renunţarea la păcat şi conştientizarea faptului că suntem păcătoşi. Un păcat care se repetă şi devine viciu, care devine patimă, trebuie să fie tăiat din rădăcini, trebuie să fie lepădat de noi. Sfinţii Părinţi spun că păcatul cel mai greu este acela de care nu te poţi lăsa, acela care te stăpâneşte. Pentru Zaheu, păcatul cel mai greu era iubirea de avere. „Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc 19, 6).
Vedem un Zaheu care-şi dă seama că, dacă are nevoie de ceva, acesta nu este altceva decât mântuirea pe care i-o poate da Hristos. Mântuitorul nu i-a cerut nimic lui Zaheu, nu i-a spus: „Zaheu, ai furat, ai înşelat”… sau „trebuie să întorci într-un fel sau altul”. Însă Zaheu îşi ia canonul cel mai greu, este gata de ispăşire, după ceea ce a văzut şi a simţit în ochii şi prin ochii lui Hristos. Hotărârea sa a însemnat o smulgere de sub păcatul care-l stăpânea, hotărârea aceasta era nu a lui Zaheu cel dinainte păcătos, ci a lui Zaheu cel înnoit, cel întors. Zaheu se transformase, primise răspuns la căutarea sa, văzuse „Lumina cea adevărată Care a venit în lume…” (Ioan 1, 4-5). El se întâlnise cu Îngerul de mare sfat (Isaia 9, 6) şi a cunoscut pe Dumnezeu întrupat (Ioan 1, 14). Simţea că se amestecă cerul cu pământul, intrând Hristos în casa lui. De aceea, leapădă omul cel vechi, devenind om al luminii, îşi curăţă conştiinţa în faţa Celui care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).
Ca urmare a pocăinţei, Hristos îl binecuvântează: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”.
Hristos ştia totul despre Zaheu, aşa cum ştie şi despre noi. Ce minunat trebuie să fie pentru noi faptul că Mântuitorul nostru, că Dumnezeu Atotştiutor ştie totul despre noi, inclusiv numele noastre.
Zaheu este contemporanul nostru, fiindcă acelaşi lucru ni se aplică şi nouă astăzi. Nu suntem noi născuţi din nou, cum sunt copiii lui Dumnezeu, după ce murim şi înviem cu Hristos în apele Botezului? Dar dacă noi nu credem şi nu trăim în conformitate cu standardele creştine, acest fapt prin el însuşi nu foloseşte la nimic.
În Vechiul Testament, la Facere, vedem că Dumnezeu îl strigă pe primul om: „Adame, unde eşti?” Adam a ales păcatul şi s-a pierdut de Dumnezeu. Şi atunci, ce era de făcut? El vine să se întâlnească cu omul, cu Zaheu. Dumnezeu ne strigă pe fiecare dintre noi: Omule, frate şi soră, unde eşti? Cum răspundem? Ce zicem? Ne ascundem? Se autoinvită în gândul nostru, în inima noastră, în casa noastră, ne cere un loc. Ne grăbim să-L primim cu bucurie, aşa cum a făcut Zaheu, sau Îl lăsăm să aştepte sau să plece trist de la noi? Că nu acum am vrea să fim cu El, ci mai târziu, mai la bătrâneţe sau altă dată, dar încă nu acum… Prezenţa lui Iisus Hristos înseamnă, pentru fiecare dintre noi, recunoaşterea noastră aşa cum suntem, nemascaţi, autentici, sinceri, până în străfundul sufletelor noastre. Hristos este oglinda propriilor noaste suflete. În El trebuie să ne vedem, aşa cum suntem şi aşa cum trebuie să fim. Psalmistul David ne îndeamnă: „Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Ps 94, 8).
Dacă vrem să trăim cu Dumnezeu pentru totdeauna, noi trebuie să trăim cu El de acum. Mântuirea nu este doar pentru viitor, ea este şi pentru prezent. Haideţi să facem primul pas către mântuire, să-L căutăm pe Hristos, să-L dorim. Mântuirea începe cu dorinţa de a ne mântui, acum, din această clipă. Dumnezeu ne-a dat nouă marele dar al voinţei libere, în primul rând, pentru ca noi să alegem în mod liber să iubim, să slujim, să I ne supunem Lui şi să-L urmăm, să-L cău- „Cel pur, cel curat” – Cuvânt la Duminica a 32-a dupã Rusalii – a lui Zaheu (Lc 19, 1-10) tăm şi să-L găsim, aşa cum a făcut Zaheu.
Noi ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Toţi cei care ne-am îndepărtat suntem pierduţi. Dar Mântuitorul nostru încă ne caută. El Se invită astăzi în casa noastră, deşi noi suntem păcătoşi. Să ne oferim lui Hristos. Ne întrebăm dacă seamănă viaţa noastră cu viaţa unui creştin? „Astăzi, s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (19, 9).
Să ne smulgem din mulţime, să căutăm cu ochii către cer, ca să se poată întâlni privirea lui Iisus cu privirea noastră, să ne înălţăm deasupra pământului, să-L lăsăm pe El să ne privească, şi chiar să ne cheme, să ne strige, şi noi să-L ascultăm, să mergem şi să prânzim cu El. Aşa a făcut Zaheu, aşa suntem şi noi astăzi îndemnaţi.
Scrierile vrednice de crezare ne spun că Zaheu a fost însoţitor al Sfântului Apostol Petru, care l-a şi pus episcop al Cezareii Palestinei, urmându-i în această slujire lui Corneliu, sutaşul. Să ne ajute Dumnezeu să ne întoarcem şi noi ca Zaheu şi să înţelegem că nimic nu este la întâmplare în viaţa noastră, nici chiar situaţiile prin care trecem astăzi. Să ne venim în „fire”, să lepădăm păcatul care grabnic ne împresoară.
„Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” (Iez 33, 11), a noastră.
Slăvit să fie Domnul!
Preot Alexandru ŢUGUI
