Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CERURI NOI – PĂMÂNT NOU – OM NOU

CERURI NOI – PĂMÂNT NOU – OM NOU

CERURI NOI – PĂMÂNT NOU – OM NOU

din vorbirea fratelui Martin Bugărin (Beiuş)
la adunarea de Anul Nou 1983

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

„Căci, iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou, aşa că nimeni nu-şi va aduce aminte de lucrurile trecute…” (Isaia 65, 17).

„Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea…” (II Ptr 3, 13).

„Apoi am văzut ceruri noi şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră; şi marea nu mai era” (Apoc 21, 1).

 

Fraţilor scumpi şi surorilor iubite! Pentru că stăm acum în pragul Anului Nou, când ne mai despart 100 de minute până ce vom păşi într-un An Nou (1983), să ascultăm ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu acum, în aceste clipe: „Eu fac ceruri noi şi pământ nou!”… (Isaia 65, 17).

Dumnezeu face altfel de ceruri şi altfel de pământ decât sunt acestea pe care le vedem cu ochii noştri cei trupeşti, căci se vorbeşte despre nişte ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea” (II Ptr 3, 13). Pe pământul cel vechi locuieşte stricăciunea, păcatul, satan, dar pe pământul cel nou şi în cerul cel nou va locui neprihănirea!

Dumnezeul nostru Bun, Tatăl nostru Scump din Ceruri, face pentru omenirea întreagă un cer nou şi un pământ nou, în care să nu mai locuiască, pe care să nu se mai găsească moartea, putrezirea, stricăciunea, păcatul şi satan.

Un cer nou şi un pământ nou fără păcat, fără satan!…

Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit, ucenicul iubirii, a strigat din Apocalipsa 21, 1: „Am văzut!…”

O, slavă lui Dumnezeu! Mulţumim Domnului Iisus, căci El ne-a adus Cerul cel nou şi pământul cel nou!

Fraţilor şi surorilor! Sfântul Ioan a strigat că le-a văzut! Cerul cel nou şi pământul cel nou el le-a văzut… Ele au venit deja. Sunt printre noi, în viaţa şi în inima acelora care le simt, le au şi trăiesc în ele! Atâţia oameni printre noi trăiesc pe pământul cel nou, prin cerul cel nou. Aceştia sunt oamenii cei noi!

Dar unde sunt cerurile cele vechi?

Dar unde este pământul cel vechi?

Dar unde sunt oamenii cei vechi? Unde sunt oare ei? Sfântul Ioan nu a mai văzut cele vechi între cele noi… Unde sunt oare cele vechi? Cerurile vechi, pământul cel vechi, oamenii cei vechi… unde sunt?

„Pentru că cerurile dintâi şi pământul dintâi pieriseră…” (Apoc 21, 1). Pieriseră!… Ce cuvânt cutremurător! Pieriseră!

Treziţi-vă, iubiţii mei, şi să ne trezim cu toţii. Căci nu numai cerul cel vechi şi pământul cel vechi pieriseră… Nu! Nu numai ele pieriseră, ci, o dată cu ele, pieriseră şi toţi şi tot ce mai era pe ele, adică lucrurile vechi, oamenii cei vechi…

Că o dată cu cerul cel vechi au pierit şi îngerii cei vechi şi răi, împotrivitori Voii lui Dumnezeu şi toate duhurile rele. Şi odată cu pieirea pământului celui vechi au pierit şi oamenii cei vechi şi neascultători de tot Cuvântul lui Dumnezeu şi de planul Său de mântuire.

E vorba de rămăşiţa de oameni care au rămas vechi, care încă nu s-au întors la Dumnezeu, care se închinau fiarei şi slujeau păcatului. E vorba despre rămăşiţa rămasă după alegerea prin har, când copiii lui Dumnezeu au fost răpiţi, iar ceilalţi au fost pierduţi pentru totdeauna în moarte şi în osândă veşnică.

 

A rânduit Dumnezeu ceruri noi şi un pământ nou!

A rânduit Dumnezeu ceasuri noi, zile noi, ani noi, vremuri noi, generaţii noi.

„Eu fac ceruri noi şi un pământ nou!”

Dacă Dumnezeu face un cer nou şi un pământ nou… dacă Sfântul Ioan le-a văzut deja, haideţi acum, în clipa aceasta, să ne punem cea mai mare întrebare:

Pentru cine a făcut Dumnezeu ceruri noi şi un pământ nou?

Pentru cine face Dumnezeu anii noi?

Pentru cine face Dumnezeu generaţiile noi?

Pentru cine aduce Dumnezeu vremurile noi?

Pentru cine înnoieşte Dumnezeu ceasurile, zilele?

Oare pentru cei ce beau şi păcătuiesc fără nici o frică de Dumnezeu? Oare pentru oamenii cei vechi şi morţi în păcatele lor vechi? Oare pentru îngerii cei răi şi împotrivitori Voii lui Dumnezeu? Ca să facă şi mai mult rău? Pentru cine sunt pregătite oare lucrurile noi? Dacă lucrurile cele vechi sunt pregătite pentru oamenii cei vechi… atunci oare pentru cine sunt pregătite cerul cel nou şi pământul cel nou? Tot pentru oamenii cei vechi?

Nu, fraţilor şi surorilor iubite!

Nu pentru oamenii cei vechi, nu pentru îngerii cei vechi.

Căci oamenii cei vechi şi îngerii cei vechi vor pieri împreună cu pământul cel vechi, împreună cu cerul cel vechi. Vai, ce trist sfârşit îi aşteaptă pe toţi cei vechi!

Atunci, dacă nu pentru oamenii cei vechi, care încă trăiesc păcătuind şi mor păcătuind, dacă nu pentru îngerii cei vechi, care slujesc puterii întunericului, dezbinării lucrării lui Dumnezeu, stricând şi călcând tot Cuvântul şi toată Voia lui Dumnezeu… atunci pentru cine face Dumnezeu cerul cel nou şi pământul cel nou? Pentru cine oare?

Pentru oamenii cei noi! Pentru oamenii cei întorşi la Dumnezeu, pentru oamenii cei născuţi din Dumnezeu, pentru oamenii care s-au născut din nou prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu.

Aici nu-i vorba despre oamenii născuţi de formă, de nume, prin botezul de mici sau de mari numai – sau născuţi prin nişte vorbe şi promisiuni goale, dar neînnoiţi şi neschimbaţi pe dinlăuntru, trăind ca oamenii vechi, în vechile păcate, şi slujind aceluiaşi stăpân al întunericului. Ci despre oamenii cei noi, născuţi prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu. Numai aceştia sunt oamenii cei noi, căci de acest fel de oameni îi vorbeşte Mântuitorul lui Nicodim. Despre oamenii aceştia care au ajuns, ca şi Sfântul Ioan, să vadă şi să trăiască pe pământul cel nou, prin cerul cel nou.

Acum, când ne mai despart mai puţin de 100 de minute de [momentul] când vom face marele pas de a păşi în noul an, fraţii mei şi surorile mele, haideţi să ne cercetăm grăbiţi fiecare dintre noi:

După un an de luptă sfântă…

după un an de rugăciune fierbinte…

după un an de umblare şi ascultare de Domnul…

după un an de lacrimi amare în faţa a ceea ce ai dori şi nu poţi sau nu vrei…

cine a biruit în tine? Cine a biruit în inima ta? Cine a biruit în fiinţa ta? Cine este mai tare? Dumnezeu cu îngerii Lui sau satan cu minciunile lui?

Cercetează-te cu groază şi cu cutremur şi întreabă-te: cine păşeşte în anul cel nou? Omul cel vechi, stând încă pe pământul cel vechi, rugându-se la cerul cel vechi al duhurilor şi îngerilor răutăţii? Sau omul cel nou urcat la starea fericită a trăirii pe pământul cel nou, rugându-se prin cerul cel nou la Dumnezeu, Care face toate lucrurile noi? Cine păşeşte în noul an? Numai unul poate păşi…

Acum poţi să te cercetezi bine! Paşii omului celui vechi sau paşii omului celui nou intră în noul an? După un an de lupte sfinte, de jertfe, de rugăciuni, de cereri… cine a biruit în tine, scumpul meu şi scumpa mea? Cine intră în anul cel nou? Omul cel vechi sau omul cel nou?

E clipa cea mai cutremurătoare, de a ne cerceta fiecare dintre noi şi de a vedea ce avem cu adevărat din Dumnezeu în noi sau cât suntem de străini de Dumnezeu. De a vedea ce ne aşteaptă cu adevărat la capătul alergării noastre:

pe oamenii cei vechi îi va aştepta pieirea împreună cu cerul cel vechi, împre­ună cu pământul cel vechi, împreună cu păcatul şi cu şarpele cel vechi. Pieirea!…

pe oamenii cei noi îi aşteaptă cerul cel nou şi pământul cel nou. Îi aşteaptă anul cel nou, să facă şi mai mult bine, să-L iubească şi mai mult pe Dumnezeu şi pe fraţi, să asculte şi mai mult de Dumnezeu şi de fraţi.

Pe tine ce te aşteaptă? Nu te poate aştepta decât ceea ce eşti tu, de fapt, decât ceea ce tu însuţi trăieşti:

ori pieirea – dacă eşti om vechi,

ori bucuria – dacă eşti om nou!

Iubiţii mei, mai luptaţi-vă puţină vreme, căci nu vor mai trece multe zile până se vor sfârşi suferinţele voastre, lacrimile voastre, dorul vostru cel arzător după cerul cel nou şi după pământul cel nou. Este aşa de aproape clipa când toţi oamenii cei noi vor fi răpiţi şi luaţi Sus, lângă Dumnezeul lor, cum scrie în Apocalipsa: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru” (Apoc 7, 3).

Aceasta este clipa fericită când vom părăsi pământul cel vechi, omul cel vechi, casele de locuit cele vechi, pentru a fi duşi pe pământul cel nou, în cerul cel nou, în locaşurile pregătite de Însuşi Domnul Iisus Hristos.

Aceasta este clipa despărţirii! Despărţirea pe vecie a oamenilor noi de cei vechi!

Din clipa aceea mai rămân doar două drumuri: ori drumul spre Ceruri, pe care merg oamenii cei noi, oamenii cei pecetluiţi ori drumul spre chinurile cele veşnice, pe care merg oamenii cei vechi.

Ce cutremurător va fi când, în aceeaşi casă vor fi şi oameni vechi, şi oameni noi! Ce grea va fi despărţirea unora de ceilalţi! Dar vechiul şi noul nu pot locui împreună.

În clipa aceea vor fi auzite strigătele cele mai zguduitoare şi [văzute] lacrimile cele mai amare ale celor găsiţi tot oameni vechi. Căci, deşi au avut o vreme rânduită pentru a se înnoi, ei totuşi au rămas vechi şi au fost găsiţi vechi la vremea cercetării lor. Anul acesta nou, pe mine şi pe tine cum ne va găsi? Vai ce mulţi vor fi găsiţi tot vechi!… Pentru că procesul înnoirii, al schimbării şi al transformării încă nu a început să lucreze în fiecare în parte.

Cum vor striga atunci soţii cei necredincioşi: „Soţia mea cea bună, unde te duci tu şi cui mă laşi pe mine acum?…” Dar strigătul lui va răsuna în pustiu, cum şi lacrimile şi rugăminţile ei au răsunat tot în pustiu când era cercetat de Dumnezeu să-şi schimbe viaţa, păcatul, haina cea veche a satanei… Dar nu a vrut… Acum e prea târziu!

Cum vor striga atunci soţiile necredincioase, când vor vedea cu ochii lor cum soţii lor credincioşi vor fi răpiţi, că nu e o glumă, că nu e o poveste tot ce li s-a spus: „Soţul meu cel drag, unde te duci tu? Ia-mă şi pe mine…”.

Dar va vedea cu uimire cum îngerii îl vor lua pe soţul ei şi îl vor duce fără nici să se mai uite la ea că ar fi fost odată, pe pământ, soţia lui, cum nici ea nu a luat în seamă, cât au trăit împreună, înştiinţarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce dureros şi amar vor striga copiii după părinţii lor credincioşi: „Tăticul meu, mămica mea, unde vă duceţi? Îngerilor buni, luaţi-ne şi pe noi…”. Dar nu va mai privi nimeni înspre ei, pentru că ei sunt copii vechi, oameni vechi, fără Dumnezeu, fără naşterea din nou.

Pentru că există o prăpastie între oamenii cei vechi şi oamenii cei noi atât în lumea cea văzută, cât şi în lumea cea nevăzută; o aşa prăpastie încât nimeni nu poate trece peste ea. Sigura punte de trecere ce rămâne e Crucea lui Hristos, dar numai pentru o vreme. Vremea rânduită de Dumnezeu pentru mântuire. Când uşa se va închide, Crucea va cădea în adânc şi nu va mai putea trece nimeni peste această prăpastie.

Acum încă se mai găseşte iertare! Acum, cât Crucea mai este întinsă peste prăpastia despărţirii veşnice, cât încă uşa nu a fost închisă pe vecie. Acum se mai poate intra în Ceruri. Acum ne mai putem face oameni noi. Dar prăpastia atâtor păcate îi ţine încă pe oameni departe de Dumnezeu, străini de Dumnezeu, într-o stare şi într-o haină de om vechi, căci acesta este planul diavolului: să-l înşele pe om, să-i arunce praful păcatelor în ochi şi să-l orbească, pentru ca să nu vadă cerul cel nou, pământul cel nou, să nu se facă el însuşi om nou, ca să vină clipa alegerii şi despărţirii veşnice când să fie aflat vechi.

Ce mulţi oameni păcătuiesc liniştiţi, stau în mocirla beţiilor, căci şoapta vrăjmaşului a ajuns la urechile lor: „Mila biruieşte judecata!”… Aşa îmi spunea cineva nu demult, ca şi cum tu, omule, poţi păcătui liniştit, poţi dormi liniştit în păcatul tău, că doar Dumnezeu trebuie să te ierte.

Dar priviţi-le pe cele cinci fecioare neînţelepte cum se rugau şi apelau la mila fecioarelor înţelepte, după ce au auzit toate strigarea de a ieşi în întâmpinarea Mirelui. Ele alergau înnebunite de spaimă şi strigau:

– Daţi-ne din untdelemnul vostru!

– Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă. Ci mai bine duceţi-vă şi cumpăraţi-vă…” (Mt 25, 8-9).

Vai ce trezire grea! Pentru că vine o zi când încetează mila pentru omul cel vechi, pentru omul cel care nu se pregăteşte pentru întâmpinarea Mirelui Hristos.

Mila a încetat pentru omul rămas vechi, în haina veche, în starea veche; căci a venit judecata.

Fecioarele neînţelepte băteau la uşa încuiată! Ce târziu s-au trezit ele! Ele ziceau mereu: „Dumnezeu e Bun, Dumnezeu e milos”; dar în timpul acesta păcătuiau păcate mici, nu păcate mari, îşi ocupau vremea cu păcate mici ca vulpile mici şi nu au avut vreme să-şi strângă untdelemnul în candele; şi pentru aceea au fost trimise să-l cumpere. S-au trezit şi ele, dar ce folos? Prea târziu!

Poate că au trecut şi peste ele mulţi ani noi, ca şi anul acesta pentru noi. Dar ele au păşit an după an tot fiinţe vechi, tot oameni vechi, tot fără de Hristos în inimi. Căci au crezut că le ajunge un Hristos de formă, un Hristos de nume, un Hristos în afară. Ce amar s-au înşelat!

„Mila biruie judecata!”… Iubiţii mei, dar există ceva mai grozav, care le biruie pe toate, le sfarmă, le zdrobeşte pe toate: şi acesta este păcatul, omul care a rămas om vechi, fără Mântuitor, fără Răscumpărător, robit păcatului. Omul care locuieşte şi care încă mai trăieşte în păcat, în starea de om vechi…

Îngerii au pus pecetea pe frunţile cui? „Pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”

Ce minunată este descrisă în Apocalipsa intrarea celor care au fost mântuiţi pe Porţile Împărăţiei lui Dumnezeu: „După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea să o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi din orice limbă, care stătea în picioare înaintea Scaunului de Domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finici în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, Care şade pe Scaunul de Domnie, şi a Mielului” (Apoc 7, 9-10).

Oare nu aţi vrea şi voi? Oare nu am vrea şi noi să ajungem acolo, să ţinem în mâini ramurile de finici, îmbrăcaţi în haine albe, stând la picioarele Domnului?

Dar acolo au ajuns numai oamenii cei noi! Dacă vrei să ajungi acolo, fă-te un om nou, căci în cerul cel nou şi pe pământul cel nou numai omul cel nou poate să ajungă.

Unul dintre bătrâni a luat cuvântul şi a întrebat: „Aceştia care sunt îmbrăcaţi în haine albe cine sunt oare? Şi de unde au venit?”… (Apoc 7, 13).

„Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în Sângele Mielului” (Apoc 7, 14).

Aşa au ajuns ei oameni noi, pentru că şi-au albit hainele şi viaţa, şi inima în Sângele Mielului Hristos. Dar oamenii cei vechi şi-au înnegrit hainele şi viaţa, şi inima în păcate, în stricăciuni, în minciuni şi în răutăţi.

Tu dintre care eşti, fratele meu şi sora mea?

Cu viaţa albită în Sângele Mielului? Sau cu viaţa înnegrită în păcate, în lăcomii după lucrurile lumii acesteia şi trăind încă viaţa omului vechi?

va urma

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!