Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CHEMAREA OASTEI DOMNULUI

CHEMAREA OASTEI DOMNULUI

CHEMAREA OASTEI DOMNULUI

Vorbirea fratelui Nistor Arcadie de la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

  • …aici este rostul Oastei Domnului, aici este chemarea ei. Noi nu avem voie şi nu trebuie să ne amestecăm în chestiuni de cult sau de organizare: că sunt buni sau nu sunt buni slujitorii Bisericii; că e bine ce fac sau nu e bine ce fac ei. Slujba noastră este să alergăm, dacă-L cunoaştem pe Domnul. Dacă-L cunoaştem pe El, aşa facem. Dar dacă nu-L cunoaştem pe Domnul, atunci nu mai facem slujba aceasta. Nu alergăm prin împrejurimi, nu mergem prin vecini, nu mergem pe uliţa noastră, în satul nostru şi în satele din împrejurimile satului nostru ca să aducem la Domnul Iisus sufletele pierdute. Pentru că bolnavi au fost atunci cu trupul, dar boala aceasta trupească nu este decât o umbră a celei sufleteşti.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Fraţilor şi surorilor, mulţumim în primul rând lui Dumnezeu pentru îndurarea şi bunătatea Lui pe care El a avut-o faţă de noi, căci, iată, trăim o minune aşa de mare în seara aceasta. Şi mulţumim lui Dumnezeu pentru mirele şi mireasa care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi au lucrat la bucuria noastră şi, iată, suntem împreună în ceasul şi în ziua bucuriei lor.

Să ne folosim de acest lucru, ca să stăm împreună în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, să ne bucurăm de el, să ne îmbărbătăm, să ne întărim sufleteşte. Câte n-am avea să ne spunem în întâlnirea noastră! Am putea să ne împărtăşim din durerile noastre, din luptele noastre, din frământări, din neliniştea noastră. Dar parcă n-ar fi potrivit să fie cineva trist sau să întristăm pe cineva prin vorbirea noastră. De aceea căutăm tot mai mult să ne apropiem de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui minunat, care ne poate folosi tuturora, ne poate mângâia pe toţi, ne poate îmbărbăta pe toţi, ne poate ridica pe toţi. Să-l citim împreună şi să medităm împreună la el.

Să citim din sfânta Evanghelie după Ioan, din capitolul 3, versetul 16, despre un cuvânt pe care toţi îl cunoaştem, ne este atât de scump, atât de apropiat, este un mărgăritar pe care îl păstrăm în inima noastră şi ne bucurăm în El. Şi fiindcă este atât de scump şi iubim acest cuvânt, căutăm mereu să-l împărtăşim şi altora, deşi este atât de cunoscut şi atât de apropiat inimilor noastre. Şi spune aşa: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! O iubire mai mare ca aceasta nu se poate. Atât de mult, încât a dat pe Fiul Său, pe singurul Său Fiu. Cum spune proorocul Isaia încă în vechime, „că un Prunc ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat”. S-a născut un Prunc într-o iesle săracă, dar acest Prunc care S-a născut atunci în Betleem era un Fiu care ni S-a dat – şi Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a dat. Să înţelegem acest cuvânt şi să-l strângem în inimile noastre. Dumnezeu, El, din iubirea Sa, L-a dat pe Fiul Său. Şi Sfântul Pavel, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu, spune în Epistola către Romani 4, 25: „El a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricina că am fost socotiţi neprihăniţi”.

Deci, iată, Dumnezeu L-a dat. Şi motivul pentru care El L-a dat a fost fărădelegile noastre. El a fost dat din pricina fărădelegilor noastre. Cuvântul „fărădelege” este arătat ca păcat şi păcatul este fărădelege, adică un lucru sau o faptă pusă peste o poruncă, peste o lege, peste Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tot ce este făcut peste Cuvânt este fărădelege. Şi din pricina fărădelegilor noastre, Dumnezeu L-a dat pentru noi. L-a dat ca preţ de răscumpărare.

Ne bucurăm aşa de mult de lucrul acesta în inima noastră. Simţim cum se moaie şi sufletul nostru, ca să prindem putere mai multă; el primeşte putere nouă când auzim acest lucru. Că noi n-am meritat lucrul acesta. Dacă am fi meritat, era o datorie care ni s-ar fi dat. Dar din pricina fărădelegilor noastre din care noi nu puteam să ne răscumpărăm şi nu era nimeni care să ne poată răscumpăra, Dumnezeu L-a dat pe El.

Ce mult ne place să ascultăm cuvântul celor ce au fost înaintea noastră! Şi ce mult dorim să rămânem statornici în cuvântul pe care ei ni l-au vestit la început! De aceea, ne bucurăm şi în seara aceasta de înaintaşii noştri, care ne-au spus despre acest cuvânt.

În primul rând, să luăm cuvântul pe care l-a spus şi Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, când Sfânta Fecioară Maria s-a dus la ea, după ce a primit vestirea că-L va naşte pe Mântuitorul. După ce a intrat în casă Sfânta Fecioară şi i-a urat de bine, Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Noi primim mărturia, dacă [vine] de la oamenii lui Dumnezeu, indiferent că au fost bărbaţi sau femei, şi dacă există în viaţa lor dovada că Duhul Sfânt este peste ei; că atunci se vede roadă în viaţa lor. Dar dacă este numai cuvânt gol, o vorbă goală şi nu se vede şi Duhul Sfânt peste ei, Care să arate roade, atunci nu mai primim această mărturie.

Deci, spune aici Sfântul Luca aşa: „Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt” şi a spus cuvântul acesta: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine Maica Domnului Meu?”. Iată, dragii mei, Domnul Iisus de-abia se zămislise doar de câteva zile. Căci după ce a primit înştiinţarea din partea îngerului că-L va naşte pe Domnul, pe Mântuitorul, ea a plecat la ruda sa Elisabeta. Trecuse un timp foarte scurt de la vestire şi până ce a ajuns la Elisabeta, care spune: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine Maica Domnului meu?”. Vedeţi, nici nu era născut încă, era doar zămislit, Cuvântul luase trup în sânul ei şi Elisabeta recunoaşte: „Acesta este Domnul meu, este Mântuitorul meu, este Domnul meu! A venit mama Lui la mine. Maica Domnului meu”. Vedeţi, fraţii mei, ce mărturii spune Elisabeta? Dar spune întru Duhul Sfânt, Care era peste ea. Era plină de Duhul Sfânt. Dintr-o inimă, dintr-o viaţă plină de Duhul Sfânt nu poate să iasă altceva. Deci, vedeţi, când El nu era născut, era Domnul, era Mântuitorul. Pentru că nu numai după ce S-a născut sau după botezul Lui la 30 de ani El a fost „Domnul”, a fost „Mântuitorul”. Ci El a fost Mântuitorul nostru înainte chiar de a fi în trup. Pentru că de la început El era cu Tatăl. La început era Cuvântul, Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Că era Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Cuvântul. Deci, El era. Iar acum luase trup şi încă nu Se născuse, dar tot Domnul era, tot Mântuitorul era.

Ce bine este, iată, când sufletul ajunge să-L vadă,  să-L cunoască pe Domnul şi să recunoască: „Acesta este Domnul meu!”.

Mai târziu, după ce Domnul S-a născut şi a făcut lucruri pe care nimeni nu le-a mai făcut pe pământ (a vindecat orbi din naştere, a dat grai, a dat viaţă, din morţi a înviat), totuşi mulţi dintre cei ce au văzut aceste minuni nu L-au cunoscut că este Domnul, nu L-au cunoscut că este Mântuitorul. Dar Elisabeta recunoaşte şi mărturiseşte: „Domnul meu”. Şi El încă nu era născut! Dar după naşterea Sa, când a fost dus la templu, tot Sfântul Luca spune [despre] bătrânul Simeon că Duhul Sfânt era peste el. De aceea primim şi a lui mărturie când spune aşa: „Acum slobozeşte în pace, Doamne, pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Ce a văzut bătrânul Simion? Un copilaş născut de curând, născut de şase săptămâni, care nici nu putea să vorbească; doar să plângă, atât putea. Şi, deşi era Fiul lui Dumnezeu, totuşi El S-a supus aceloraşi legi ale firii cum este supus orice copil care ajunge în lume pe calea aceasta. Şi bătrânul Simeon recunoaşte că „Acesta este mântuirea”; mântuirea din Dumnezeu, nu a oamenilor. Şi spune: „…pe care a rânduit-o, a pregătit-o Dumnezeu”.

Vedeţi, iată ce limpezi şi curate sunt lucrurile! Aici: „Domnul meu”, dincoace: „mântuirea lui Dumnezeu, pe care El a pregătit-o”. Ce minunat a lucrat Dumnezeu şi ce limpezi şi ce curate sunt lucrurile Lui! Aceasta era mântuirea lui Dumnezeu. El era mântuirea pe care o pregăti-o Dumnezeu mai înainte, după cum şi Sfântul Pavel spune în Epistola către Romani, în capitolul 3. Că pe El, adică pe Domnul, pe Hristos, „Dumnezeu L-a rânduit ca să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire (…), căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”. Deci, iată, pe noi ne-a pregătit Dumnezeu şi a rânduit El aşa, felul acesta, mijlocul acesta, ca, prin credinţa în sângele Lui, să fie o jertfă de răscumpărare. Pentru cine? Pentru orice suflet care crede în El, aşa cum am citit la început: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Fiul Său, pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

De aceea am spus, dragii mei, că preţuim atât de mult mărturia înaintaşilor noştri care ne-au spus despre Domnul Iisus şi ne-au chemat la El, şi ne-au îndemnat să-L primim pe El. Şi preţuim aceste mărturii care au fost spuse cu două mii de ani în urmă şi au fost scrise şi sunt şi astăzi, pentru noi.

Dar cât de mult ar trebui să preţuim şi astăzi mărturia acelora care ne-au spus pentru prima dată despre Domnul Iisus şi care ne-au chemat la El! Cât de mult ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru Părintele Iosif Trifa, care, pentru prima dată în ţara noastră, a vorbit aşa despre jertfa de pe Golgota, despre Iisus cel Răstignit, despre dragostea pe care El o are faţă de noi oamenii, chemându-ne, slujindu-ne, iubindu-ne, că pentru aceasta a venit El pentru lume.

Cât de mult ar trebui să preţuim mărturia părintelui nostru duhovnicesc, Iosif, chiar dacă nu el ne-a născut pe fiecare în Cuvântul lui Dumnezeu. Că noi am fost născuţi, fiecare, de cei din localitatea noastră, din casele noastre, din oraşele noastre, nu am fost toţi născuţi de el. Mulţi dintre noi nu l-au văzut nici­odată pe Părintele Iosif. Nu am auzit niciodată nici un cuvânt din gura lui. Şi totuşi înaintea lui Dumnezeu, el este părintele nostru sufletesc, al tuturora. Şi spun lucrul acesta citând pe Sfântul Pavel, când le spune corintenilor aşa: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători, totuşi n-aveţi decât un singur părinte, pentru că eu v-am născut în Hristos prin Evanghelie”. Acuma, dacă privim lucrurile aşa cum erau ele atunci, nu toţi corintenii au fost născuţi de Sfântul Pavel. Au fost născuţi unii, [într-adevăr], când el a mers în Corint, care au auzit Cuvântul din gura lui, pentru care el a suferit durerile naşterii. Dar de când a luat fiinţă Biserica din Corint, când s-au născut acolo primele suflete, şi până la scrierea Epistolei în care scrie aceste cuvinte, a trecut un timp, timp în care s-au născut şi alte suflete, care au fost născute de fraţii, de copiii lui duhovniceşti, acolo în Corint. Însă Sfântul Pavel spune: „Eu sunt părintele vostru. Chiar dacă aveţi zece mii de învăţători, după mine, totuşi eu sunt părintele vostru”.

Aşa şi noi. Pe noi ne-au născut ai noştri. Pe mulţi dintre noi ne-au născut părinţii noştri trupeşti şi duhovniceşte. Fraţii noştri, cei din satul nostru. Dar înaintea lui Dumnezeu el este părintele nostru duhovnicesc. Şi atunci ne aducem aminte cu drag de el, de lupta lui, de frământarea lui, de suferinţa lui. Că numai cunoscând această luptă, această frământare, această muncă uriaşă, această jertfă vom putea să păşim şi noi pe urmele lui. Pentru că să ştiţi: totdeauna jertfa este aceea care înduioşează. Poţi să-i spui unui om cât de frumos despre Dumnezeu, poţi să-i spui cu cuvinte de foc ce este păcat şi ce nu este păcat, nu va avea influenţă asupra lui aşa cum are influenţă când te apleci spre el. Când vede în tine lumina, vede dragostea, vede viaţa. De aceea zicem aşa, că jertfa este aceea care înduioşează. Şi atunci, cunoscând lupta, cunoscând jertfa lui, vom putea şi noi să rămânem statornici, să păşim pe urmele lui, să ducem lupta aceasta mai departe, munca aceasta, potrivit cu chemarea pe care Dumnezeu a făcut-o fiecăruia dintre noi, potrivit cu harul pe care l-a împărţit El fiecăruia după măsura de credinţă, aşa după cum a găsit El cu cale.

Vreau să ne amintim cu toţii de lucrul acesta, ca să ştim să preţuim cât de mult lucrul lui Dumnezeu. Şi în felul acesta să ne temem de a nu face ceva, decât după voia Lui.

Pe timpul Părintelui Iosif, în toate ţările ortodoxe de pe pământ nu era nici o mişcare de trezire sufletească, de întoarcere la Dumnezeu. Nici în Biserica Rusă, nici în Biserica Ucraineană, Sârbă sau Bulgară, nici în Biserica Greacă (vedeţi, în limba greacă s-a scris Noul Testament) nu era o mişcare de trezire sufletească, de întoarcere la Dumnezeu, Dumnezeu a dat cinstea aceasta, harul acesta Bisericii din ţara noastră, poporului nostru, încredinţându-i Evanghelia. Şi apoi din ţara noastră, din Biserica noastră, Evanghelia aceasta, vestirea lui Iisus cel Răstignit să treacă la toate celelalte popoare ortodoxe, pentru ca toate Bisericile ortodoxe de pe pământ să primească curentul acesta viu, mişcarea aceasta vie de trezire sufletească, de întoarcere la Dumnezeu. Nouă Părintele Iosif nu a vrut să ne spună ceva nou, nu a schimbat nimic din rânduielile Bisericii, din tainele sau din slujbele ei. Ci ceea ce a fost nou – ca să spunem că a fost ceva – a fost Iisus cel Răstignit, Care poate să umple toate lucrurile. Că El este viaţa. Şi oricât de frumoase ar fi lucrurile şi oricât de minunat ar fi întocmite, dacă lipseşte viaţa din ele nu mai există nici mişcare şi nici cuvinte. Că în El avem şi viaţa, şi mişcarea, şi fiinţa.

Părintele Iosif ni L-a adus pe Hristos, pe Iisus cel Răstignit şi jertfa Lui. Ca apoi inima noastră să se înduioşeze, să-L recunoaştem pe El, să-L simţim pe El, să vedem că acolo a fost ispăşit păcatul nostru. El l-a ispăşit, El este Mântuitorul nostru. Să-L recunoaştem. Să-L primim şi cu toată dragostea să-L mărturisim şi altora. Aceasta a fost şi aceasta este chemarea pe care o are Oastea Domnului şi fiecare dintre noi. Oastea nu se amestecă în lucruri de cult, de organizare a Bisericii, de schimbare a slujbelor ei sau a rânduielilor ei, nu se ocupă cu aceasta, decât numai şi numai cu vestirea lui Iisus cel Răstignit. Îl duce pe Domnul Iisus la oameni şi pe oameni îi aduce la Domnul Iisus. Pentru că în slujba aceasta de administrare a Tainelor sunt rânduiţi aceia care trebuie să le administreze. Dar rostul Oastei este acela de a aduce suflete la Domnul.

Şi ca o încheiere, vreau să citesc un cuvânt, ca să putem înţelege mai bine, ca să ne vedem fiecare dintre noi locul nostru, chemarea noastră şi slujba noastră. În Evanghelia după Matei, în capitolul 14, versetele 34 şi 35; şi la Marcu, capitolul 6, versetele 54 şi 55. Amândoi Evangheliştii, şi Marcu, şi Matei, spun acelaşi lucru: „După ce a trecut marea, au venit în ţinuturile Ghenizaretului. Oamenii din locul acela care-L cunoşteau pe Iisus au trimis să dea de ştire în toate împrejurimile şi au adus la El pe toţi bolnavii”. Şi Sfântul Marcu spune aşa: „Când a ieşit din corabie, L-au recunoscut îndată pe Iisus. Au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El”. Deci vedeţi, în ţinutul acela erau oameni care Îl cunoşteau pe Domnul; şi erau oameni care nu-L cunoşteau. Dar când a ajuns Domnul Iisus pe ţărmul lor, în localitatea lor, aceia care Îl cunoşteau pe Domnul n-au mai stat. Au lăsat totul jos, au întrerupt orice lucru. Lucrul cel mai de căpetenie pe care trebuia să-l facă era să aducă bolnavii. Nu numai să le spună, ci să-i aducă. Bolnavii nu prea pot merge, chiar dacă li-s sănătoase picioarele – şi atunci trebuie aduşi. Şi ei aşa au făcut: s-au dus prin toate împrejurimile. Dar  nu numai că s-au dus, ci au alergat, spune Sfântul Marcu. Au alergat şi au adus la Domnul Iisus pe toţi bolnavii pe care au putut dintre ei să-i aducă. Şi toţi cât s-au apropiat de Domnul Iisus s-au vindecat.

Deci vedeţi, aici este rostul Oastei Domnului, aici este chemarea ei. Noi nu avem voie şi nu trebuie să ne amestecăm în chestiuni de cult sau de organizare: că sunt buni sau nu sunt buni slujitorii Bisericii; că e bine ce fac sau nu e bine ce fac ei. Slujba noastră este să alergăm, dacă-L cunoaştem pe Domnul. Dacă-L cunoaştem pe El, aşa facem. Dar dacă nu-L cunoaştem pe Domnul, atunci nu mai facem slujba aceasta. Nu alergăm prin împrejurimi, nu mergem prin vecini, nu mergem pe uliţa noastră, în satul nostru şi în satele din împrejurimile satului nostru ca să aducem la Domnul Iisus sufletele pierdute. Pentru că bolnavi au fost atunci cu trupul, dar boala aceasta trupească nu este decât o umbră a celei sufleteşti. Când Domnul Iisus l-a vindecat pe slăbănogul care a fost adus cu patul şi slobozit prin acoperiş, i-a spus întâi: „Iertate îţi sunt păcatele”. De fapt, n-au venit să li se ierte păcatele nici bolnavul şi nici binefăcătorii lui. El a venit cu gândul şi cu credinţa să se vindece de neputinţa lui trupească. Dar Domnul Iisus îi iartă întâi păcatul şi după aceea îi spune: „Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă”. Deci, i-a adus întâi vindecare, însănătoşire sufletului, părţii duhovniceşti, lăuntrului său, şi apoi i-a spus: „Ia-ţi patul! Scoală-te! Du-te! Umblă! Mergi! Pentru că cel ce poate să umble trebuie să meargă. Cel ce poate alerga trebuie să alerge. Că dacă nu face slujba aceasta, pentru ce mai trăieşte în lumea aceasta? Picioarele sunt date ca să umbli cu ele, punându-le pe calea lui Dumnezeu.

Deci, iată, aici este chemarea Oastei, aici este rostul ei. Noi nu ne luăm la ceartă şi nu intrăm în conflict cu preoţii – şi cu nimeni, de altfel – nu ne ducem nici să-i tulburăm pe alţii, din alte confesiuni, nu ne ducem nici să le zidim adunările, dar nici să le sfărâmăm; îi lăsăm aşa cum sunt ei. Nu noi i-am chemat; nu noi le-am dat chemare, nu noi le-am dat slujbe. Chemarea noastră este aici. Ogorul nostru este Biserica. Casa noastră este Biserica Ortodoxă. Ea este şi casa noastră, şi ogorul nostru, grădina noastră. Şi unde se lucrează aşa, ce roade frumoase ies! Înainte, fiecare dintre noi eram nişte buruieni rele, nişte otrăvuri în ogorul Domnului, în Biserica noastră. Dar s-a găsit cineva care, cu iubire, cu milă, ne-a pus în inimă Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a chemat, s-a rugat pentru noi, s-a trudit pentru noi şi am ajuns până în starea aceasta. Deci aşa să facem şi noi şi atunci nu mai dăm greş. Dar dacă ne luăm la ceartă cu unul şi cu altul n-am făcut nimic. Dacă îngrijim de grădinile vecinilor, rămâne grădina noastră nelucrată – şi eu răspund pentru grădina mea. Cei ce trec pe drum, pe lângă ogorul meu şi-l văd plin de buruieni şi nelucrat ce zic? „Iată un om leneş.” (…) Deci grădina noastră, casa noastră să fie tot mai curate, tot mai frumoasă, tot mai sfinte şi cât mai bine lucrat ogorul, ca să aducă cât mai multă roadă. Că zice Domnul aşa: „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei”. Cuvântul ucenic înseamnă „cel ce învaţă de la un maistru”. Domnul Iisus este Învăţătorul nostru, Maistrul nostru, ca să spunem aşa. Iar noi suntem ucenicii Lui. De fapt, la început credincioşii nu s-au chemat creştini, s-au chemat ucenici. Mai târziu, în Biserica din Antiohia, pentru prima dată, la ucenici li s-a dat numele de creştini. Deci dacă eşti un creştin pe care nu-l doare inima pentru aproapele lui, pentru rudele, pentru copiii lui că trăiesc morţi în păcat şi nu simte nici frământare, nici durere, nici nelinişte, ce eşti? Eşti un mort. Creştinul acela este un ucenic care de mult nu mai este cu Învăţătorul. L-a părăsit pe El şi învăţătura Lui.

Aşa că, dragii mei, aici este rostul Oastei Domnului. Noi nu suntem nici preoţi, nici nu urmărim să fim preoţi. Nici nu urmărim să schimbăm poziţia Bisericii. Dar vrem să aducem suflete la Domnul Iisus şi dorim să facem această slujbă, să ne găsească Domnul aşa. Făcând. Şi chiar dacă rodul nostru va fi puţin, dar să fie curat. Să fie făcut din toată inima, să fie făcut cu trudă şi cu sudoare, că atunci are răsplată munca şi frământarea noastră.

Slăvit să fie Domnul!

Strângeţi fărâmiturile – vol 6 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!