Platon spune: „Frumosul este măreţia adevărului“. Integritatea unei fiinţe psiho-fizice, cum este omul, nu poate fi redată fidel decât în structura celor două componente dihotomice: trup şi suflet. Se pune întrebarea profană dacă înfăţişarea sufletului se poate zugrăvi şi transpune sub simţuri. Tot o maximă profană zice: „Faţa spune viaţa“. Aici este vorba de trăsăturile de caracter desluşite pe trăsăturile feţei omului, precum şi de modul de manifestare şi comportament al fiecărui subiect în raport cu stimulii din mediu. Însuşi Dumnezeu, pe parcursul creaţiei şi la terminarea „Hexaimeronului“, a privit lucrările Sale şi a văzut că sunt frumoase şi bune foarte (Fac. 1, 31). Deci Dumnezeu contempla creaţia.
Ceea ce cuvântul ne rosteşte sonor, imaginea ne arată în tăcere.
În revelaţia Profetului Isaia, Dumnezeu S-a supus simţului, auzului şi văzului (Is. 6, 3-5), spre a-l convinge deplin că i Se înfăţişează Dumnezeu după putinţa lui de a-L înţelege.
Rugăciunea Epiclezei, printre alte rugăciuni tainice, zice: „Prin negrăita Ta dragoste de oameni (…) făptura a primit chip al noii legături descoperirea întru Lumină a lui Dumnezeu (Teophania), împărtăşindu-ni-se sub chipul (icoana) pâinii şi al vinului Cuvântul întrupat“ (In 1, 14). Privind, în paralel, la o icoană a lui Hristos zugrăvită pe o pânză şi, în acelaşi timp, la Potirul binecuvântat şi la Pâinea frântă şi binecuvântată (Lc 22, 19-20), contemplăm pe Cel ce ne grăieşte din Scriptură, Care este Piatra din capul unghiului, pe Care ziditorii n-au luat-o în seamă (Lc 20, 17). Unii nu iau în seamă Scriptura, alţii nu dau caracter de Taină Sfintei Împărtăşanii şi alţii despart Chipul văzut al lui Hristos (Col 1, 15) – icoana – de chipul nevăzut al lui Dumnezeu, Care este Însuşi Hristos, Care zice: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (In 14, 9), căci pe Dumnezeu-Tatăl nimeni nu L-a văzut direct vreodată, ci numai Fiul (In 1, 18; Mt 11, 27), dovadă că Fiul este icoana vie sau Chipul Tatălui Ceresc. Icoana lui Hristos este purtătoare de lumină a Celui ce este Lumina Lumii (In 8, 12). Lumina, când luminează întunericul făpturii, o şi metamorfozează: „Bezna Ta va fi ca miezul zilei“ (Isaia 58, 10). Icoana este teologia frumuseţii interioare adusă sub simţuri prin zugrăvirea înfăţişării exterioare, care implică iubirea filocalică. Icoana sugerează, în mod nedeplin, deplinătatea absolută a lui Dumnezeu şi cea mărginită a sfinţilor. Icoana ilustrează imaginea spirituală a celui reprezentat, pentru simţul văzului, ceea ce ilustrează Scriptura pentru intelect, spre cunoaşterea pozitivă (catafatică) prin sistemul simbolurilor contemplate.
Sfinţii zugrăviţi în icoane nu sunt supraoameni, ci sunt cei care au trăit şi trăiesc adevărul ca fiinţe liturgice pe care Dumnezeu îi măreşte, cum zice Sfânta Fecioară Maria: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic…“ (Lc 1, 49). Pentru credinţa necredincioşilor, icoanele şi Crucea Domnului sunt produse ale unei ideologii industriale de fabricat idoli.
Împotrivitorii icoanelor trăiesc o lume ireală spiritistă – în transă – deposedaţi de simţul frumosului sacramental şi nu străvăd prin icoană chipul de creaţie al sfântului reprezentat după care omul a fost făcut (Fac 1, 28), şi nici asemănarea cu Dumnezeu a celor care şi-au dobândit cununa, despre care Sfântul Ioan zice că vom fi asemenea Lui cu ajutorul Harului primit de la Dumnezeu.
Spre deosebire de idolii descrişi în Psalmul 113, vers. 12- 16, care au gură şi nu vorbesc, sfinţii au gură, dar se şi roagă cu ea şi-I cântă lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a spus: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (In 11, 25). Sfântul Apostol Pavel confirmă credinţa sfinţilor şi ne îndeamnă să le urmăm credinţa (cf. Evr. 13, 7), iar cei care-L contrazic pe Hristos sunt numiţi antihrişti (cf. I In 2, 18).
Numai necredincioşii nu doresc să fie cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Ef 2, 19), şi să-şi împodobească bisericile şi casele cu chipurile celor care sunt bine-plăcuţi lui Dumnezeu în pământul celor vii (Ps 114, 9), dar şi a celor de pe pământ pe care Dumnezeu îi ştie şi prin care minunată Şi-a făcut Domnul toată voia întru ei (Ps 15, 3).
Biserica lui Dumnezeu e Una, Sfântă, căci Hristos Îşi sfinţeşte făptura (Evr 9, 27), Sobornicească (universală: cea de sus, biruitoare, şi cea de jos, luptătoare) al cărei cap este El Însuşi (Ef 1, 22), căci El este Dumnezeul celor vii (Mt 22, 32). Pentru El, cei care cred în El sunt vii, chiar dacă au murit (In 11, 25), căci au trecut din moarte la viaţă (In 5, 24). Icoana, ca simbol sacru, este purtătoarea prezenţei harice divino-umane, iar cinstirea icoanelor ne conduce la cinstirea Prototipului ei (Sf. Ioan Damaschin).
(Va urma)
Ştefan POP – Bistriţa
