Când Ion lăsase oile să pască spre marginea pădurii, soarele înţepa moalele capului cu o furie nemiloasă. O căldură, ce albise pietrele din ceea ce ar fi trebuit să fie albia Vişeului, topea, parcă, şi umbra. Dinspre munte, din vreme în vreme, adia o pală de vântuleţ, ca o mângâiere de cocon. Hăt, către graniţa cu ruşii, se zăreau umbrele urieşeşti ale pietrelor ce-l chemau să le străbată cu cioporul de oi. Nu mai era multă vreme. Doar că primăvara aceasta făcută prea iute vară încurca socotelile oierilor. Însă Ion n-avea de ce să-şi bată capul cu asta. Nu era oare el slugă tocmit? Da’ prea-i era drag de oile lui stăpână-su, ca să nu-i fie milă de ele în căldura de foc ce se vărsase pe pământ.
La vremea aceea, oile erau sătule şi nu cu multă vreme ’nainte le dusese la firul de Vişeu ce mai curgea încă, de le săturase de apă. De-acum putea să odihnească. Ascunse-n umbra rotată a unui stejar, păzite de Ciobanu şi Ursu, dulăii lui cei mai de treabă, oile cătau cu ochii duşi cine ştie după ce poiene. Ceva mai încolo, după un lăstăriş scund, era Gheorghe, frate-său, purtând partea sa de turmă.
Tolănit, cu ochii mijiţi de lumină, Ion privea spre zare, încercând să simtă mireasma înzăpezită a munţilor.
Adormise o clipă doar, ca furat de pala de vânt, dar parcă un cântec cum nu mai auzise îi umplu auzul. Temător – ca de-o nălucă – Ion lăsă iarăşi urechea la pământ. Din dâmbul pe care-şi pusese la odihnit trupul ostenit, răzbăteau glasuri de clopote. Se scutură ca de o ploaie de apă pe obraz. Şi iar îşi plecă urechea la pământ. Şi iar se auzi zvon de Liturghie, cum numai în noaptea Luminată a Paştelui mai auzise o dată, prunc fiind, când fusese la o mănăstire, nu departe de locul naşterii sale. Speriat, îl chemă pe Gheorghe, să audă şi el. Dar, înaintea lor, la grămada de pământ înflorit, se adunaseră câinii, gudurându-se ca după o mâncare bună. Păreau că înţeleg ceea ce Gheorghe, rupt dintr-o doină şi dintr-o amintire cu dor, nu înţelegea.
Când Ion începuse să-i vorbească rupt şi iute ca o meliţă, crezuse că „coconul“ din urmă al neamului o luase pe căpială. Sau că soarele, din înaltul amiezii, îi topise mintea, cum mămăliga topeşte brânza în bulz. Mai mult zvârlit de mâna hotărâtă a fratelui său îşi puse şi el urechea pe tăpşanul verde, pătat cu flori binemirositoare. Îşi aşternu jumate de faţă pe locul unde iarba culcată arăta că-şi pusese capul la odihnă Ion. Amuţi şi el. Cu-adevărat, din pământ răzbătea glas de clopot!
Nu fu uşor să-l facă pe părintele satului s-alerge la tăpşan. Nici pe stăpân, care-i crezuse şi el loviţi de soare. Ba toată Valea Vişeului începuse să vorbească că ei doi, fraţii Năsui, nu-s tocma-ntregi la minte. Asta până a doua zi, când, înarmaţi cu două hârleţe din cele săseşti şi cu o lopată – făcută de ei dintr-o alta mai veche şi mai lată – însoţiţi de Părintele Valer şi de jandarm, începură să sape. N-a trecut cât o adăpare de turmă mijlocie, când din pământul smoliu ieşi la vedere un clop ruginiu din fier sau din alamă. Nici ei nu ştiau prea bine ce este, dar, sub ochii măriţi de mirare ai mulţimii ce se alăturase de-acum preotului şi jandarmului, scoaseră uşor-uşor la iveală un clopot. Părea greu, dar, uimiţi şi ei de nemaipomenitul descoperirii, nici nu se gândiseră că ar putea să-l mute de acolo.
Doar părintele Valer rosti, închinându-se, o rugăciune, ca nici o alta până atunci. Oamenii, îngenuncheaţi în soarele amiezii, îşi răcoreau faţa în lacrima credinţei. Auzeau parcă glasul Domnului pe marea-nspumată: „Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit?“. Da’ de unde să bănuiască ei ce glas de aur aveau în ţărâna de sub ponoarele lor?…
Părintele încheie: „Clopot avem. Mănăstire ne mai trebuie!“
Când, peste trei ani, vlădica veni să sfinţească locaşul sfintei monastiri, mireasă înflorită din dor de Hristos, bătu întâia oară peste hotarul acela de ţară glasul din «Pământuri». Pe buza de bronz curat era o dată: 135… şi jos, numele unui stareţ demult apus în ţărână.
Alt glas de clopot aştepta izbăvirea din ţărână.
Părintele CONSTANTIN
