din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Verşeni – 28 august 1977
„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”.
„Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? El a mărturisit şi n-a tăgătuit; a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?». El a zis: «Nu sunt». «Eşti proorocul?» Şi el a răspuns: «Nu»”.
„Şi Ioan zicea lui Irod: «Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!”. Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere” (In 1, 6-7 şi 19-21; Mc 6, 18-20).
Slăvit să fie Domnul!
S-au spus aici cuvinte mari. S-au spus la nunta aceasta cuvinte de aur.
Ne bucurăm din suflet că Domnul Iisus a fost chemat la această nuntă. Privim la mirii noştri dragi ca la cele mai scumpe comori pe care le-a dat Dumnezeu acestei sfinte Lucrări. Am venit cu drag la această nuntă şi ne-am bucurat de multă vreme, înainte de ajunge aci, în nădejdea aceasta sfântă. Şi ne întoarcem din locul acesta atât de fericiţi şi vom duce şi la ceilalţi dragi şi scumpi ai noştri, de pe meleagurile noastre, veştile scumpe ale unei duioase dragoste şi părtăşii frăţeşti în care ne-am obişnuit şi ne-am bucurat la această sărbătoare, la această nuntă, la acest ospăţ.
Dragii noştri! Poate nu ne-am gândit şi nu ne-am amintit că sărbătoarea noastră, că sărbătoarea nunţii celor dragi ai noştri s-a potrivit tocmai la sfârşitul lunii august, la sfârşitul lunii acesteia, când ne aminteşte Cuvântul lui Dumnezeu că s-a petrecut ceva în sfârşitul lunii august. Ne aducem aminte de o zi, de un ospăţ de la sfârşitul lunii august. Se sărbătoreşte mereu, pe 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Şi fiindcă sărbătoarea noastră este în preajma acestei sărbători, am vrea să amintim, cu acest prilej binecuvântat, ceva din viaţa acestui om mare, trimis de Dumnezeu; cel mai mare dintre toţi proorocii, cel mai mare dintre cei născuţi din femei. N-a fost nici unul ca el, ca Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus.
Scumpii mei fraţi, acest om a fost trimis de Dumnezeu ca să mărturisească despre Lumină. A fost trimis ca martor, să mărturisească despre Lumină.
Vorbim cu drag despre oamenii aceştia; vorbim cu atâta respect şi cinste, şi dragoste despre ei, pentru că ei au fost aceia de care S-a folosit Dumnezeu atât de mult. Când a făcut Dumnezeu lumina, a fost cea dintâi dintre lucrările lui Dumnezeu. Şi a văzut că lumina era bună. Şi-a fost o seară şi-a fost o dimineaţă. Asta a fost ziua cea dintâi. Ce a fost oare înainte de a fi lumină? Pământul era pustiu şi gol. O pustietate stearpă, plină de întunecime, o groază şi-un dezastru… Ce poate să fie acolo, într-un pustiu care este lipsit de lumină? Ţi-ar fi scârbă şi groază să treci, şi în zilele noastre, printr-un loc care-i lipsit de lumină, în care nu există nici un strop de lumină, care este numai pustietate şi numai golătate.
Dar Dumnezeu a făcut lumina. Ce frumoasă-i lumina! Ce scumpă-i lumina! Înainte de a fi lumină nu era viaţă. Înainte de a fi lumină era moarte, nu era nimic. Dar după ce a fost lumină, apoi a venit viaţa, apoi a venit rodirea, apoi a venit puterea, în urma luminii. Căci în lumină este putere şi viaţă, şi rodire. Şi unde nu-i lumină nu există nici viaţă, nu există nici putere, nu există nici rodire.
Lumina era în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Şi-atunci, chiar dacă era lumina în lume, oamenii, săracii, umblau tot în întuneric.
Dumnezeu S-a gândit să trimită un om, să le spună: „Oamenilor, nu mai staţi la întuneric! Uitaţi-vă… Lumina! Veniţi la Lumină! Primiţi Lumina! Credeţi în Lumină şi veţi primi, împreună cu Lumina, şi viaţa, şi puterea, şi rodirea”.
„A venit un om trimis de Dumnezeu”. Ne mirăm când citim aceste cuvinte. Dar câţi oameni erau atunci, pe vremea lui Ioan Botezătorul? Câţi oameni nu erau pe vremea aceea! Nu erau ei trimişi de Dumnezeu? Ei au uitat că-s trimişi de Dumnezeu. Ei nu mai erau trimişii lui Dumnezeu. Aveau toţi ocupaţiile lor, aveau toţi slujbele lor, aveau toţi serviciile lor, căutau toţi foloasele lor. Şi de aceea Dumnezeu a trimis un om special, anume, fără o altă ocupaţie, ca să mărturisească despre Lumină.
Slavă Ţie, Doamne! Mare lucru şi mare binecuvântare, când trimite Dumnezeu un om al Lui, când trimite Dumnezeu un trimis al Lui. Dacă lumina este de valoare, dacă lumina este scumpă, dacă lumina este de preţ – şi nu putem spune cât e de scumpă lumina –, apoi, iubiţii mei fraţi, când trimite Dumnezeu un om al Lui, special, care să mărturisească despre Lumină, omul acesta nu-i de mai puţină valoare decât Lumina însăşi. Ioan Botezătorul a fost acela: trimisul lui Dumnezeu care să mărturisească despre Lumină.
Am vrea, cu prilejul acesta binecuvântat, să ne uităm la viaţa acestui trimis al lui Dumnezeu şi să învăţăm şi noi ceva din viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu. Să ne întoarcem şi de la nunta aceasta cu ceva în sufletele şi în inimile noastre, că avem atâta nevoie! Au fost mâncăruri pe toate mesele… N-am venit pentru ele, iubiţilor! N-am venit pentru ele… Am venit să-i vedem pe cei doi tineri ai noştri dragi. Am venit mai mult pentru că ştiam că ei Îl caută pe Iisus la această nuntă. Pentru El am venit. Pentru El aţi venit. Şi dacă am venit fiecare pentru El, avem fiecare nevoie de hrana aceea pentru sufletele noastre pentru care am venit şi pentru care ni s-a părut doi paşi până aici. Da, fiindcă dragostea este aceea care scurtează toate distanţele (…).
„A venit un om trimis de Dumnezeu.” El a venit ca martor, să mărturisească despre Lumină. Când au venit trimişii ca să-l întrebe: „Cine eşti? De ce spui? De ce mărturiseşti? Ce putere ai? Ce drepturi ai? Eşti prooroc? Eşti Hristos? Cine eşti?”, El a spus: „Nu-s nimic. Nimic nu sunt! Nu sunt nici prooroc. Nu sunt nici Hristos. Nu sunt nici Ilie. Nu sunt nimic. Nimic nu sunt…”. Ce putem noi să vedem din viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu? O pildă adâncă de smerenie! Am vrea să nu uităm lucrul acesta. Nu era el nimic? N-a spus Domnul Iisus despre el lucruri mari şi foarte mari? Nu: el, în ochii săi, nu era nimic. Pentru el, Hristos era Acela pe care trebuia să-L arate, trebuia să-L înalţe. „Ioan nu-i nimic. Eu nu sunt nimic. Sau… la urma urmei… un glas care se stinge într‑un pustiu: «Pregătiţi calea Domnului»”. Nu putea el să spună atunci: „Da, eu sunt cel mai mare dintre toţi proorocii! N-a fost nimenea ca şi mine!”? Nu putea el să spună: „Eu sunt Înaintemergătorul lui Hristos!”? Nu putea el să spună: „Eu vin în duhul şi în puterea lui Ilie”? „Nu! Eu nu-s nimic…”.
Să nu uităm acest lucru, iubiţii mei fraţi! Un trimis al lui Dumnezeu are semnul acesta: smerenia. Smerenia adâncă s-a văzut la acest om trimis de Dumnezeu. Smerit. El… „nu-i nimic”. El a trăit o viaţă sfântă. El a trăit o viaţă despre care a trebuit să spună Irod: „El este un om neprihănit şi sfânt”. Am vrea să nu uităm lucrul acesta: un om al lui Dumnezeu va avea semnele acestea. În primul rând, va avea smerenia.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
