„Unde este comoara ta acolo va fi și inima ta.” (Matei 6, 21)
„Și-a jertfit sănătatea și averea pentru noi toți!
Tot ce a avut a dat pentru frații săi, pentru noi toți, întocmai ca o mamă ce se lasă pe sine flămândă, fiind mulțumită dacă copiii săi sunt îndestulați. Noi am trăit în belșug, ne-am desfătat, în timp ce el suferea istovindu-se în munca dragostei făcută pentru noi. Ne-a adus dintr-o țară depărtată o tipografie și a plătit pentru ea toată „agonisita părintească”, dar nu pentru ca să fie a sa, ci pentru ca să ne-o dea tot nouă.”[1]
Gândurile mai sus enunțate aparțin fratelui Ioan Marini și ne vorbesc despre părintele Iosif Trifa, cel căruia i-a fost ucenic și sprijin de nădejde în Lucrarea Oastei începând cu anul 1930.
Citind aceste cuvinte, precum și altele care ne stau mărturie în literatura Oastei, ne putem da seama de fapul că înaintașii noștri au fost oameni sfinți. Susțin cu tărie aceasta fiindcă cuvintele Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Altă poruncă mai mare decât aceasta nu este” (Marcu 12, 31) le-au dus la un asemenea nivel duhovnicesc încât îi iubeau semenii iar pe ei și nevoile lor le uitau cu totul.
În multe situații viața părintelui Iosif parcă e desprinsă din înțelepciunea Patericului. Nu mai contau nevoile sale trupești, nu conta nici faptul că nu va avea avere de lăsat fiului său – ci tot ce avea jertfa pentru semenii săi. Or, tocmai această nebunie pentru Hristos pe care o avea îl motiva să dea totul pentru frații săi și pentru Lucrarea Oastei.
În centrul unei astfel de vieți, trăită în deplină sfințenie, un lucru este clar pentru noi, ostașii de astăzi: părintele Iosif își avea inima în Lucrare și Lucrarea în inimă. În felul acesta înțelegem suferința și jertfa sa pe care a dat-o până la ultima suflare. Putea și el, ca și mulți alții, ca atunci când a venit greul, suferința, caterisirea – să reducă din intensitatea muncii sale sau chiar să renunțe, dar din contră, atunci căuta să lucreze mai cu îndârjire.
Îndemnul, pentru noi cei de astăzi, dacă vrem să-i fim urmași este să facem întocmai. Să ne punem inima în Lucrare – pentru că doar așa o vom putea prețui la intensitatea și înălțimea ei. Altfel nici macăr nu vom putea să înțelegem ce înseamnă, chiar ostași fiind.
Trăim într-o societate modernă, în care suntem bombardați cu oferte care de care mai tentate, în care se urmărește doar satisfacția plăcerilor și a confortului pentru trup, iar dacă le prețuim pe acestea mai mult ca și pe cele nevăzute, atunci inima noastră se leagă ființial de ele.
Cuvântul Mântuitorului: unde este comoara acolo este și inima – ne predă o lecție despre cum să ne organizăm viața și resursele noastre. Dacă ajungem să iubim lumea aceasta mai presus de orice, în ea va fi și comoara noastră și nemijlocit în lucrurile acestei lumi vom investi timpul, banii și talanții noștrii. Dar la capăt de viață va fi o prăpastie mare …
Dacă în schimb, ne dăm seama de valoarea lucrurilor veșnice și investim pentru sufletul nostru în Biserică și Lucrarea Oastei , toate resursele noastre, timpul, banii și talanții pe care i-am primit, atunci și inima noastră va fi în Lucrare, asemenea primului ostaș, vrednicul părinte Iosif Trifa.
Dacă suntem sinceri și ne analizăm, putem descoperi singuri unde este comoara noastră. Ne vom da singuri seama de ceea ce prețuiește inima noastră. Așadar: ce facem cu timpul nostru, doar duminica avem timp de adunare și de frați? – Părintele Iosif era ostaș toată săptămâna. Ce facem cu banii noștrii, cu surplusul sau chiar cu minimul necesar? – Părintele Iosif toată averea avea să o pună pentru nevoile Lucrării. Ce facem cu talanții noștri, îi folosim doar pentru a fi apreciați de semeni sau lucrăm cu ei în ogorul Domnului? – Părintele Iosif cu toată înțelepciunea sa a lucrat doar pentru Domnul.
Dragi cititori, aceste cuvinte sunt prea puține pentru a arăta jertfa, dragostea și devotamentul scumpilor noștri înaintași, dar doar așa, privind la măreția faptelor lor putem fiecare să ne dăm seama cât iubim, ce prețuim, cât și ce jertfim, dar și de locul în care se află inima noastră în trecerea prin lumea aceasta.
În încheierea articolului din care am citat la început, fratele Marini spunea astfel: Vom putea noi suferi ca lucrul Domnului să stea pe loc?… Glasul de la Sibiu, care e glasul lui Dumnezeu, nu trebuie să tacă, pentru ca să audă și cei ce n-au auzit, să vadă și cei ce n-au văzut, ca să fie mântuiți …
Glasul de la Sibiu trebuie să răsune puternic, atât de putenic încât să ne motiveze și să ne provoace la implicare, la căutarea de frați, la cercetarea de adunări și mai ales la rugăciune, post, hrănirea zilnica din Sfântul Cuvânt și literatura înaintașilor. Este nevoie de jertfă neîntreruptă, de sprijin financiar, de suflete care să își pună comoara lor în Lucrare Oastei.
Fratele meu și sora mea, ești tu un asemenea ostaș? Dacă da, ferice de tine! Înseamnă că ești gata să spui întotdeauna prezent la datorie!
[1] Gazetarul credincios Ioan Marini, vol. I, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2017, p. 17.
Pr. Florin Miholca
