Mai ales la adunările mari, am fost de multe ori atât de trist când am văzut mulţi dintre tineri stând grupuri, grupuri. Acolo în sală era adunarea puternică şi se vestea Cuvântul lui Dumnezeu, iar undeva pe la colţ sau la marginea adunării, un grup de tineri, doi, trei, stau şi povestesc, şi râd, stând cu spatele la adunare!…
Trebuie să fim foarte atenţi cu privire la atitudinea noastră faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Totdeauna, chiar dacă suntem singuri şi nu ne face nimeni nici o observaţie, noi înşine să avem asupra noastră cel mai sever control, chiar atunci când nu te controlează nimeni. Atunci tu trebuie să fii cel mai sever controlor al tău.
Când o fată are părinţi, când un băiat are părinţi, când un elev are un învăţător, atunci controlul asupra lor îl exercită alţii. Dar când o fată n-are mamă, când un copil n-are părinţi, el însuşi trebuie să fie un controlor mult mai aspru şi mai sever asupra lui însuşi, decât ar fi oricine altcineva. Dacă suntem credincioşi, când suntem în mijlocul fraţilor, vrând-nevrând, privirile fraţilor ne controlează. Şi noi, de bine, de rău, mai de milă, mai de silă, ne comportăm cumva acceptabil.
Dar important este – şi atunci se dovedeşte adevărata noastră valoare şi credinţă – [cum ne comportăm] când nu suntem în mijlocul fraţilor. Când suntem singuri, atunci se vede comportarea noastră. Atunci ni se dă adevăratul nostru certificat de credincioşie.
Simţiţi-vă, deci, totdeauna sub supravegherea şi sub controlul lui Hristos, Care este cu noi în fiecare zi. Şi nu vă permiteţi lucruri pe care nu vi le-ar permite Hristos. Disciplinaţi-vă gândirea şi simţirea în aşa fel, încât nici gândirea, nici simţirea să nu depăşească limitele îngăduite de Cuvântul şi de voia lui Dumnezeu. În felul acesta, gura noastră nu va vorbi ce nu se cuvine. Îmbrăcămintea noastră nu va fi niciodată cum nu se cuvine. Căile noastre nu vor fi niciodată pe unde nu se cuvine. Şi gesturile noastre nu vor exprima niciodată ceea ce nu se cuvine.
Pentru că vom şti că Dumnezeu ne cercetează totdeauna, aşa cum este scris: „Iată, ochii Domnului privesc peste toţi cei ce se tem de El. Şi urechea Lui ia aminte la toate cuvintele lor…”.
Deci avem un Controlor mai sever decât ne putem închipui. Şi dacă îngerii care au fost trimişi să ne păzească la fiecare pas, să ne controleze, să ne verifice nu apar fizic în faţa noastră când spunem un cuvânt urât, ca să ne plesnească peste gură, sau, când apucăm pe o cale greşită, să ne pună o piedică, să ne rupem un picior, dacă acest lucru – zic – nu se întâmplă, asta nu înseamnă că lui Dumnezeu nu-I pasă de ceea ce facem. Şi că odată nu vor veni la iveală şi la judecată toate faptele noastre.
Mama nu poate fi totdeauna cu noi. Nici fraţii nu pot fi totdeauna cu noi. Dar Domnul este totdeauna cu noi şi îngerii puşi să ne păzească sunt pururea cu noi.
Domnul ne vede când suntem şi în cămaşa de noapte. El ne vede când suntem în mijlocul pădurii. El ne vede când mergem pe căile unde nimeni nu ne cunoaşte şi unde credem că ne putem permite orice, pentru că aici şi aşa nu ne cunoaşte nimeni.
Dumnezeu ne cunoaşte. Să fim atenţi asupra acestor lucruri.
Comportarea noastră de după adunare ne arată dacă suntem şi cât suntem noi de credincioşi. Seriozitatea este dovada inteligenţei şi a unui caracter nobil. A fi serios, a fi evlavios, a fi respectuos, a fi înfrânat este dovada unei inteligenţe adevărate. A unei minţi sănătoase. A unui suflet înţelept.
Căutaţi să fiţi serioşi oriunde. Nu vă permiteţi glume nepotrivite. Nu vă permiteţi flecăreli şi stări de vorbă cu oameni care iubesc lucrurile deşarte. Şi care şi vorbesc orice. Să dispreţuiţi acest fel flecar şi uşuratic, care a devenit acum un fel obişnuit al oamenilor lumeşti.
Oameni care aşteptai să fie serioşi, oameni bătrâni, părinţi de copii, oameni cu un rol deosebit în societate, când se întâlnesc, îşi spun doar bancuri unul altuia. Vorbesc prostii, n-auzi un lucru sănătos, un cuvânt înţelept, un gând echilibrat şi cuminte din gura lor.
Să nu ne coborâm la acest nivel uşuratic şi flecar, de oameni lumeşti. Impuneţi-vă o seriozitate demnă de orice loc aţi fi. Nu vă permiteţi să râdeţi de nimicuri. Râsul este deja un certificat de purtare slabă. Despre Domnul, se vorbeşte şi se scrie că a plâns adeseori; că a cântat, arareori; dar că a râs, nu scrie nicăieri şi niciodată nimic!
Nici nu ne putem închipui o astfel de stare şi o astfel de comportare, că şi-ar fi putut permite – nu Domnul, că despre El trebuie să avem cele mai evlavioase şi mai respectuoase gânduri –, dar nici chiar oamenii serioşi, nici chiar oamenii lui Dumnezeu. Ei se feresc de astfel de lucruri.
Deci, seriozitate în discuţii. Seriozitate în îmbrăcăminte, seriozitate în umblări.
Astea nu-s legi grele de ţinut şi împovărătoare. Acestea sunt norme echilibrate şi înţelepte de viaţă a unui om care-L cunoaşte pe Dumnezeu şi care doreşte să se conducă în viaţă după Sfântul Său Cuvânt.
Gândiţi singuri la aceste lucruri şi veţi vedea câtă dreptate am când spun acestea! Şi chiar acum.
Dacă nu vă gândiţi, sau poate găsiţi cumva deplasate discuţiile acestea şi absurde pretenţiile astea, va veni totuşi vremea să vedeţi câtă dreptate a avut cel care ne sfătuia la seriozitate. Mai ales în lumea aceasta în care este atâta flecăreală şi atâta uşurătate!
Cu privire la noua poezie, la noua cântare, am mai vorbit. Contribuind aşa, să ţinem seama de specificul frăţietăţii noastre. Contribuind la menţinerea atmosferei şi la înălţarea ei, ne integrăm în ansamblul Lucrării. Şi tendinţa noastră, şi gândul nostru trebuie să fie permanent să ne integrăm noi total în felul de a fi al Lucrării Oastei Domnului cu tot ce facem. Să fim geloşi de ceea ce creăm noi.
Dacă eu, muncind şi ostenindu-mă, prin harul lui Dumnezeu, şi şlefuind talentul pe care mi l-a dat Domnul să pot crea cu el, pot face cu el nişte lucruri mari, de valoare, atunci câtă grijă trebuie să am să lucrez în aşa fel, încât ceea ce produc eu să fie folositor celor care mă ascultă, celor pentru care lucrez.
Am mai vorbit despre asta şi cred că lucrul s-a clarificat. Gândul Domnului a fost ca aceste întâlniri să contribuie la înălţarea noastră sufletească – şi nu invers!
Am vrut să amintesc încă un aspect.
Aici acuma v-aţi întâlnit, ne-am întâlnit unii cu alţii. Poate că schimbându-ne privirile şi încrucişându-ne privirile, în inimile noastre se va fi produs o mişcare de apropiere sufletească a unora de alţii.
Aceste apropieri sufleteşti trebuie să ducă la înnobilarea sufletelor noastre.
Tot ce avem noi, fiecare bun, să-l împrumutăm la alţii, să-l ajute pe cel ce împrumută de la noi să se facă şi mai bun. Iar noi la fel să fim cu cei de care ne-am apropiat.
Deci întâlnirile acestea ale noastre nu trebuie să ducă la o scădere a nivelului nostru duhovnicesc, al nimănui, ci la o ridicare a acestui nivel. Atunci ele sunt binecuvântate de Dumnezeu şi atunci vor sluji şi slujesc cu adevărat scopului pentru care Dumnezeu le-a rânduit. Cred că şi în privinţa aceasta m-aţi înţeles ce am vrut să spun.
Sunt unele texte, cum s-a ivit un caz aici, care au câte două melodii. Aceasta s-a întâmplat din pricină că cel care a fost inspirat de Dumnezeu, când a citit textul acesta, să-i compună o melodie n-a ştiut că altcineva dintre fraţi – tot sub o inspiraţie a lui Dumnezeu – îi compusese deja melodie înainte! Am văzut nu numai că se iveşte o confuzie în munca aceasta cu cântările ori de câte ori se întâmplă că un text are două melodii. Nu numai că se creează o confuzie: unii învaţă o cântare întru-un fel, alţii o învaţă în alt fel – şi nu mai pot să o cânte, pentru că unii o ştiu într-un fel, alţii în alt fel – dar creează şi anumite neplăceri.
Pentru că acela care i-a compus prima melodie a muncit. Şi, ca unul care a creat ceva, se simte părintele creaţiei lui. Şi simte în inima lui un pic de gelozie când altcineva a dat un alt nume copilului său.
E adevărat că ne-am izbit de imposibilitatea de a difuza dintr-o dată melodiile tuturor, pentru că n-avem posibilitate. Deşi ne vom izbi mereu de acest lucru, totuşi cea mai mare grijă a noastră este ca, atunci când Dumnezeu ne face să ne placă un text şi simţim în inima noastră dorinţa să-i compunem o melodie, să ne interesăm totuşi: n-are cumva cântarea aceasta, textul acesta o altă melodie, a altcuiva?
Avem atâtea texte – slăvit să fie Domnul! – încât niciodată nu le vom sfârşi.
Uite, cei zece fraţi ai noştri care şi-au luat angajamentul, de patru ani aproape, să compună melodii numai la cele peste 2000 de cântări pe care le avem în cartea noastră de cântări (fără să le numărăm pe celelalte, care de atunci s-au adăugat şi se vor adăugă mereu) n-au reuşit să compună nici la un sfert din ele melodii!
Prin urmare, avem destule texte la care să căutăm melodii. Nu trebuie să bâjbâim pe acolo pe unde au mai trecut şi alţii, ca să nu creăm nemulţumiri.
Deci reţineţi ce-am vrut să spun: când veţi primi de la Domnul îndemnul să compuneţi o melodie, gândiţi‑vă mai întâi: „Nu cumva au pus şi alţii?”. Şi gândiţi-vă la alte texte, care presupuneţi că n-au melodii. Noi am ajuns că, din Cartea de cântări, să zicem aşa, am repartizat o mie de cântări la cei zece care compun melodii.
Din aceste o mie de cântări repartizate deja, nu ştiu dacă au două, trei sute, cu adevărat, melodii consacrate. Prin urmare, avem destule texte nu numai în Cartea de cântări tipărită, ci şi în atâtea alte noi volume apărute după aceea şi prin alte cărţi care încă mai sunt – şi vor mai fi.
Prin urmare, n-avem criză de texte, ca să ne înghesuim pe unele texte doar. Avem de-ajuns. Numai atunci când Dumnezeu v-a făcut să găsiţi o melodie frumoasă, însemnaţi numărul acestei cântări în Cartea de cântări şi să ne facem cunoscute, în întâlnirile noastre, acele titluri de cântări cărora le-au pus melodie. Pentru ca ceilalţi să ştie să nu se mai trudească degeaba la ele. Eu nu ştiu altă metodă prin care noi să ne facem mai rapid cunoscut unii altora la care texte am pus melodie şi la care să nu mai caute şi alţii să pună. Dacă ştiţi cum s-ar putea face să nu se compună şi alte melodii, o altă metodă cum credeţi că s-ar putea face, spuneţi-o!
Cuvinte la Sărbătorile Literare / Traian Dorz.
– Sibiu: Oastea Domnului, 2012
