„Pentru cei curaţi la suflet glasul cel hotărâtor / în orice gând şi cale este conştiinţa lor” (Traian Dorz, La izvoarele luminii).
Biserica, în anul 2017, ales an comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, comemorează prin rugăciuni şi recunoştinţă suferinţa şi jertfa acestor mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei. M-am gândit de multe ori la conştiinţa răspunderii pe orice plan: profesional, social, dar mai ales şi nu în ultimul rând pe plan religios, în legătura noastră cu Dumnezeu pe verticală. Cred că această conştiinţă a datoriei a generat şi generează spiritul de jertfă în viaţa noastră, a fiecăruia. Trebuie să avem în acelaşi timp un minim de sinceritate, o dragoste dezinteresată în locul şi-n timpul nostru vremelnic pe acest pământ. Înaintea noastră scumpii noştri părinţi ai Lucrării au avut din plin aceste deziderate la care m-a dus gândul. Numai aşa au putut rezista prin închisori ani grei de suferinţe neasemuite cei pomeniţi în acest an de Biserica Ortodoxă, printre care şi mulţi dragi fraţi ai Lucrării Oastei. Suflete de jertfă acum sunt se pare tot mai puţine, căci primează în viaţa noastră interesul material. Cu ani în urmă, imediat după Revoluţie, erau întâlniri lunare la Sibiu şi eram chemat. Am mers cu drag la început, cu toate sacrificiile şi riscurile pe care Domnul le ştie. La un moment dat am avut tendinţa să nu mai merg. Dar au început cârcotaşii să spună de ce numai eu merg, că şi ei ar merge dacă li se plăteşte drumul etc. Am ascultat atunci o casetă cu meditaţii din Cântarea Cântărilor a fratelui Traian, spre care Domnul m-a orientat, căci o aveam demult şi nu apucasem s-o ascult. Audierea ei a fost pentru mine ca un balsam în mâhnirea mea. Fratele Traian spune că atâta timp cât inima unui om este puternică, toate organele pot să doarmă, dar inima nu doarme niciodată. Pentru noi Părintele Iosif a fost inima Lucrării lângă care, afirmă fratele Traian, fraţii se odihneau liniştiţi, căci Părintele ducea greul. Când Părintele s-a dus am simţit tot greul pe umerii noştri. Fratele Traian face acolo un apel: O, neosteniţi lucrători iubiţi ai lui Dumnezeu, scumpii mei fraţi şi surori, încă puţină luptă, încă puţină jertfă, încă puţină răbdare! Voi purtaţi greul Lucrării acum. Voi sunteţi inima ei. Celelalte mădulare pot să se odihnească noaptea, dar voi, deşi sunteţi zdrobiţi de truda zilei, nu puteţi sta. Ceilalţi pot să se retragă de la greu, pot să aştepte mereu unii după alţii, pot părăsi pe fraţi, pot uita de lucru, dar voi n-aţi putut aceasta niciodată! I-aţi căutat pe toţi, i-aţi ajutat pe toţi. Nu v-a înţeles nimeni, decât dragostea cea curată şi dulce şi recunoştinţa cea aleasă şi sfântă. Dar pe acestea le-aţi întâlnit atât de rar pe pământ. Auziţi acum glasul Preaiubitului, Care bate la uşi pe care nu I le deschide nimeni, căci toţi dorm. Săriţi tot voi şi-I deschideţi. Deschideţi-I larg uşile sufletelor, să intre Hristos în ele! Deschideţi uşile caselor, uşile bisericilor, să vină Hristos să mântuiască lumea! Voi veţi fi cei dintâi odată la uşa Lui şi când şi voi veţi bate, zicând: „Deschide-ne, Preaiubit Iisus, am sosit!”, atunci El Însuşi va veni să vă deschidă slava Lui, braţul Lui, inima dragostei Lui nemărginite şi veşnice, Care v-a înţeles şi pe care aţi înţeles-o cel mai bine voi. Atunci se va sfârşi pe totdeauna truda voastră, scumpe inimi sfinte, şi va veni odihna. Am primit un îndemn lăuntric puternic prin glasul fratelui Traian să merg şi să fac totul ca şi până atunci, pentru că Dumnezeu le vede pe toate, indiferent de părerea unora sau altora, căci toţi suntem oameni cu slăbiciuni. Când fratele Traian s-a dus, urmat de atâţia din generaţia de aur, trebuie să încercăm să ne cultivăm tot mai mult fiecare spiritul de jertfă în Lucrare, fără interese pământeşti. Îmi zicea cineva nu de mult: Eu nu pot, să se descurce fraţii!, când am transmis o solicitare din partea fraţilor într-o problemă. Tot ce facem punând degetul şi noi sub umărul Lucrării e pentru mântuirea noastră. Şi cred că nu e puţin lucru. De orice ne facem timp în viaţa personală, dar jertfele le-am da altora, care acum s-au dus la răsplata binemeritată. Ce frumos şi benefic este pentru noi să cităm din opera Părintelui Iosif, a fratelui Traian şi a celorlalţi înaintaşi, dar în viaţa lor a fost numai jertfă încununată cu dragoste. De aceea au fost delicaţi cu fraţii, căci au iertat mult, au jertfit mult, mergând cu adevărat pe urmele Domnului, Care asemenea a făcut. Concluzionez cu minunatele versuri ale fratelui Traian: „Cel ce-şi face datoria numai pentru că-i silit, / încă n-a ajuns să aibă cugetul desăvârşit; / numai cel care şi-o face fericit şi bucuros / dovedeşte-un cuget care i l-a luminat Hristos”. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin. Slăvit să fie Domnul!
Ioan PAVEL
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului,
”Iisus Biruitorul”, Anul XXVIII, nr. 47 (1127) 13-19 NOIEMBRIE 2017
