Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Credinţa care face minuni

Credinţa care face minuni

Credinţa care face minuni

Duminica a XVII-a după Rusalii  (a Cananeencei)

Evanghelia de la Matei 15,21-28

21 Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. 22 Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. 23 El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. 24 Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. 25Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. 26 El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. 27 Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. 28 Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

 1. „Și ieșind de acolo…” (v. 21). După Mt 15,1, Iisus era la Ierusalim atunci când „cărturarii și fariseii” s-au legat de El cu acuza că ucenicii Săi „calcă datina bătrânilor”. Domnul constată atunci că se împlinește cu acești adevrsari ai Săi, încă o dată, cuvântul rostit de Isaia (29,13): „Poporul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine…” (Mt 15,8). În această situație, Iisus alege să plece de acolo (din Ierusalim, adică, și din sânul poporului Său) și să meargă în părțile Tirului și ale Sidonului, adică între păgânii care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu și cărora nu le fusese făgăduită mântuirea mesianică.

Tot așa sunt părăsiți de Domnul, cu tristețe, și toți cei care, în toate vremurile și în toate locurile, pretind că sunt credincioși, dar care, de fapt, se mulțumesc a-L cinsti pe Dumnezeu numai „cu buzele”, făcându-se vinovați de aceeași purtare ticăloasă față de Hristos și de ucenicii Săi ca și fariseii și cărturarii de odinioară. În astfel de cazuri – și, vai, sunt atât de dese! – Domnul se îndepărtează și arată, iară și iară, că își poate afla refugiul, ba chiar că poate fi primit mai bine de către cei care nu-L cunosc și care nu-și zic credincioși. O, să ne ferească Bunul Dumnezeu de o comportare ca aceasta, care-l face pe Domnul să iasă de la noi!

2. „În părțile Tirului și ale Sidonului”. Atât textul din Fac 10,15-18, cât și tradiția cananeeano-feniciană, despre care mărturisește, de pildă, Filon din Byblos, dar și unele surse grecești, folosesc denumirea de knaa(n) pentru fenicieni (cf. W. F. Albright, care precizează acest lucru în prima pagină, nota 1, a studiului său intitulat The Role of Cannanites in the History of Civilization, în volumul: The Bible and the Ancient Near East, Essays for W. F. Albright, Doubleday, 1961, p. 328-362). Dacă însă „Canaan” și „canaaniți” se referă, în primul rând, la țara și la locuitorii coastei siro-palestiniene, în special la Fenicia și la locuitorii ei (cf. Num 13,29; Ios 5,1; 11,3; Jud 1,27 și urm.), aceste denumiri sunt folosite adeseori pentru un teritoriu mult mai larg din Siria și Palestina și pentru locuitorii preisraeliți ai Țării Sfinte. Într-adevăr, după Fac 10,15-19, „din (strămoșul) Cannan s-au născut: Sidon, întâiul născut al său (de unde folosirea denumirii de cananeeni pentru cei din părțile Tirului și ale Sidonului, n. n.), apoi Het, Iebuseu, Amoreu, Ghergheseu, Heveu etc.”, ale căror nume le vor purta unele triburi cannanite din țara dăruită de Dumnezeu poporului Său, și care vor fi dezrădăcinați din locul lor datorită păcatelor lor abomibabile, de care Israel este avertizat stăruitor să se ferească. Cercetarea istorică și arheologică dovedește că, într-adevăr, în sec. al XIII-lea î. H., micile state-cetăți cananeeano-amorite din zola muntoasă a Palestinei au dispărut, aici așezându-se israeliții care au venit de peste Iordan, conduși de Iosua. Rezultatul a fost că teritoriul stăpânit de canaaniți s-a restrâns numai la Fenicia, cu porturile și cu zonele ei izolate. Astfel încât referința mateiană la „părțile Tiruliui și ale Sidonului” este cum nu se poate mai exactă.

3. „O femeie cananeeancă”. Pentru iudei nu exista un nume mai disprețuit decât acela de „canaeean” sau „canaanit”. Aceasta, mai ales, datorită decăderii religioase și a păcatelor acestor populații, condamnate aspru de proorocii Domnului. Canaaniții aveau un panteon extins, cu Baal ca zeul cel mai proeminent și cu zeița Astarteea (Așteroth), care, împreună cu Anath, erau considerate zeițe ale sexului (desfrânării) și ale războiului, dar și cu multe alte pretinse zeități. Israeliții erau expuși decăderii în idolatria cananeeană cu atât mai mult cu cât temple ale acestor zeități existaseră nu numai în Fenicia, ci și în Galileea și Samaria, de pildă în Bet-Șan, în Meghiddo, în Lachiș, în Sihem etc. În Hațor existau cel puțin trei astfel de temple păgâne. Cultul acestor zei făcea apel la latura bestială și materială a firii umane decăzute, cum o dovedesc unele texte ugaritice și egiptene de origine sau de inspirație semitică (cf. W. F. Albright, Archaeology and Religion in Israel, ed. a 3-a, Baltimore, 1953, p. 75-77, 158, 159, 197, nota 39).

În vremea activității Mântuitorului, denumirea de „cannaneeni” era folosită și pentru „zeloți”, acești următori ai lui Iuda Galileianul, care, la anul 6 d. H., generase o mișcare antiromană, ce se va continua după aceea. Într-adevăr, în Mt 10,4 și în Mc 3,18 unul dintre apostoli, Simon, apare cu această denumire („Simon Cananeul”), în timp ce în Lc 6,15 și în Fapte 1,13 este folosită denumirea echivalentă în greacă: „Simon (numit) Zelotul”. Probabil că a aparținut grupării extremiste a zeloților înainte de a fi devenit ucenic al Domnului. Și în acest sens, denumirea de „cananeean” are o încărcătură negativă.

În Evanghelia acestei Duminici, această femeie necăjită nu are la început altă calificare decât aceea de „cananeancă”, o denumire suficientă pentru a declanșa rezerva, ba chiar oprobiul oricărui bun iudeu.

4. Iudei și păgâni. Trimițându-i pe ucenici în ceea ce se poate numi o „misiune de probă” (Mt 10,1 și urm.), Iisus le poruncește să nu meargă și la păgâni. Aceasta nu are nici o urmare în ce privește misiunea universală a Bisericii, căci, după Înviere, Domnul îi va trimite pe apostolii Săi „la toate neamurile” (Mt 28,19). Relatând acest episod, Sfântul Matei are probabil în vedere o gravă problemă cu care se confrunta Biserica: anume, opoziția creștinilor de tendință iudaizantă de a-i accepta pe păgâni în Biserică. Intervenția ucenicilor în favoarea femeii cananeence – care lipsește în paralela de la Marcu – oferă Bisericii un temei în plus de a nu-i respinge pe păgânii care îmbrățișează credința creștină. Dacă atunci ucenicii, iudei de neam, fac această rugăminte în favoarea unei păgâne, atunci și creștinii de după ei au temei suficient în a-i accepta pe păgânii care cred în Hristos ca membri ai Bisericii. Știm cu câtă fermitate combate Apostolul neamurilor tendința iudaizantă, care a și constituit prima mare erezie cu care s-a confruntat Biserica epocii apostolice. A se vedea și soluția dată acestei probleme de sinodul apostolic (Fapte15,1-31; cf. Gal 2,1-10).

5. „Slobozește-o, că strigă în urma noastră” (v. 23b). Intervenția ucenicilor în favoarea femeii, acest „slobozește-o” cu care ei Îi spun lui Hristos ce să facă, are și un clar sens limitativ, adică: „Fă-i ceea ce cere, vindec-o pe fiica ei de demon, ca să ne lase în pace!” Nu este aici nici iubire pentru acea femeie cananeeancă, nici compasiune pentru marea ei suferință, ci numai dorința de a se scăpa de ea și de strigătele ei. Cam cum ne comportăm și noi, de multe ori, în fața stăruinței cerșetorilor care ne asaltează cu necazurile și cu cererile lor de ajutor. Dacă Iisus ar fi împlinit dorința ucenicilor, harul dat de El femeii aceleia ar fi fost atât de neînsemnat încât nici nu s-ar fi putut numi „har”. Or, Domnul Hristos este izvorul harului, a harului nemăsurat al mântuirii trupești și sufletești, pe vecie. De care, se subînțelege din text, se va învrednici femeia aceea și casa ei, pentru credința ei.

6. „Nu sunt trimis…” (v. 24). Înțelegând cât de restrictivă și cât de nevrednică de Hristos este, de fapt, intervenția ucenicilor în favoarea femeii, înțelegem aspectul care pare cel mai dificil în interpretarea acestei pericope. Anume: de ce Domnul întârzie să asculte rugăciunea femeii, pe care, totuși, până la urmă, o ascultă. Această întârziere și cuvintele pe care El le spune – și care par să respingă hotărât împlinirea rugăminții care I se adresează – au un singur rost: de a da o lecție ucenicilor, care, evident, au nevoie de o astfel de lecție. O lecție prin care îi face să înțeleagă lipsa lor de iubire și de compasiune adevărată pentru această ființă atât de necăjită. O lecție menită să-i smulgă din suficiența lor – care, iată, tinde să devină nu mai puțin periculoasă decât suficiența cărturarilor și a fariseilor. O lecție care, de fapt, vădește îngustimea înțelegerii ucenicilor, în acel moment au uceniciei lor, în ce privește natura însăși a Evangheliei. Apostolul neamurilor va formula răspicat în ceea ce constituie, după exegeți, tema însăși a celei mai importante dintre Epistolele sale, anume Epistola către Romani, acest adevăr de neclintit privind natura Evangheliei: ea „este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede, iudeului, întâi, și elinului” (Rom 1,16), adică și neiudeului, inclusiv „cananeeanului”.

7. „O, femeie, mare este credința ta” (v. 28). Femeia se dovedește un model de credință. Episodul acestei minuni a fost reținut în paginile Sfintelor Evanghelii exact pentru acest motiv: ca să ne ofere un model, să ne arate ce înseamnă a fi credincios și ce înseamnă ceea ce Sf. Iacov numește „rugăciunea credinței” (Iac 5,15).

Mântuitorul laudă „marea” credință a acestei femei și îi împlinește rugăciunea pe loc („și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”, v. 28b). Dorind să fim bine plăcuți lui Dumnezeu, este important pentru noi să vedem în ce constă și cum se manifestă această mare credință. Și să urmăm acest model. Relatarea evanghelică ne arată limpede că pentru femeia cananeeancă credința înseamnă faptul că ea nu-L vede decât pe Hristos Domnul, și numai pe El. Nimic n-o poate distrage de la această concentrare a ființei ei asupra Mântuitorului Hristos. Nici privirile indiferente sau disprețuitoare ale mulțimii, nici privirile jenate ale ucenicilor și dorința lor, exprimată în intervenția amintită, de a se scăpa de ea, nici cuvintele lui Iisus despre ea și despre cererea ei, cuvinte ce sună ca un refuz hotărât (v. 24), ba chiar ca o gravă jignire („Nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o arunci câinilor”, v. 27) – de altfel obișnuită în gura iudeilor când era vorba de păgâni – n-o fac pe femeie să-și schimbe cât de cât atenția și concentrarea asupra persoanei lui Iisus, nici n-o fac să i se clatine credința. Ea nu se gândește deloc la sine, nici la „demnitatea” ei jignită, nici la ce-ar putea zice lumea despre ea și despre comportarea ei. Strigă „Fiul lui David!” – și te întrebi, cum, desigur, se vor fi întrebat ucenicii, ce are de-a face cu „Fiul lui David”, ea, o păgână. Strigătul ei este însă glasul credinței. Un glas nu numai puternic, ci și profetic: cei mai buni dintre iudei Îl vol aclama pe Iisus ca „Fiul lui David”, dar numai mai târziu, la intrarea Lui în Ierusalim, la începutul Săptămânii Patimilor.

Femeia este cu totul concentrată asupra lui Iisus Mântuitorul. Ea împlinește avant la lettre ceea ce sunt îndemnați creștinii să aplice în „lupta” lor pentru mântuire, adică să fie mereu „cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (Evr 12,2).

O, ce minunată lecție pentru noi toți! Căci sunt atâția care-și zic creștini și care au ochii îndreptați spre orice, numai nu asupra lui Iisus. Au ochii îndreptați mai degrabă asupra aproapelui, gata să-l judece și să-l denigreze. Sunt mereu gata să vadă paiul din ochiul aproapelui. Și, de fapt, prin tot ceea ce fac, dovedesc că nu au ochi decât pentru ei înșiși, suferind de păcatul luciferic prin care-și pun propria persoană și importanță în locul lui Dumnezeu.

Să nu fim dintre aceia care-și zic ostași ai Domnului, dar numai Domnul nu este centrul atenției și al privirii lor! Să nu fim dintre aceia care vânează posibilele greșeli ale celorlalți și ocazii ca să-și afirme propria dreptate, propria evlavie, propria înțelepciune și pricepere! Aceștia îl privesc pe fratele, dar nu ca să-l vadă, ci ca să-l judece. Da, au și ei ochii „ațintiți” spre ceva: acest ceva este propria lor persoană, pentru care ridică un piedestal de statuie idolatră, iar trepte ale acestui piedestal sunt frații pe care-i acuză, îi batjocoresc și îi calcă în picioare. O, cât de mare este rătăcirea și păcatul acestor oameni! Eul propriu e pus la locul cel mai de cinste; eul propriu ia la ei, hotărât și fără abatere, locul lui Hristos. Se văd numai pe ei și cât de importanți, cât de mai presus decât alții, cât de neînlocuit sunt ei. Vorbesc despre „lepădarea de sine”, care însă, în cazul lor este întoarsă în opusul ei, devenind și manifestându-se ca lepădare a smereniei, lepădare de orice virtute, lepădare de frați și de iubirea frățească, adică, pe scurt, lepădare de Hristos. Da, o spun, cu groază, sunt oameni cu aere de credincioși, dar care arată prin faptele și comportarea lor că s-au lepădat de Hristos, oameni care „răstignesc loruși a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură” (Evr 6,6). Cum fac de batjocura lumii și lucrarea ai cărei reprezentanți se pretind a fi.

Nicolae Steinhardt ne atrage atenția asupra pericolului celui care se izbăvește de unele păcate „materiale” de a cădea în păcatele mai mari, cele „spirituale”: „Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său… Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin… Acum ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie e de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…”

Afli însă acest mare adevăr, ca și însuși marele monah de la Rohia, atunci când ai ochii ațintiți numai asupra lui Iisus, după pilda canaanencei!

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *