Credinţa este un dar mare pe care Dumnezeu îl apreciază de fiecare dată când îl descoperă la orice om, deoarece credinţa este o sumă de alegeri a fiecăruia dintre noi, un rezultat al felului în care ştim cât dăruim din tot ce avem Cerului sau vieţii acesteia efemere şi limitate de spaţiu şi timp. Cea mai cuprinzătoare definiţie a credinţei a lăsat-o, peste veacuri, Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). În teologia dogmatică, pornind de la scrierea Sfântului Apostol Pavel, se spune despre credinţă că este, mai întâi de toate, darul lui Dumnezeu, este rodul conlucrării dintre Dumnezeu şi om, dăruită prin harul divin. Credinţa nu poate fi cumpărată sau învăţată, Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu mintea, pentru că „lumea, prin înţelepciune, nu L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu” (I Corinteni 1, 21). Credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2, 14-16), ea nu poate mântui. Nu orice credinţă este mântuitoare. Sfântul Iacob descrie pe larg credinţa prefăcută ca pură ipocrizie, lipsită de orice fapte care să o confirme. O credinţă care nu se deosebeşte de credinţa demonică, lucru amintit în Apocalipsă, când ni se spune că cel căldicel va fi aruncat afară. În Simbolul de credinţă pe care îl rostim la fiecare Sfântă Liturghie, cuvântul „Cred”, este confirmarea faptului că întreaga noastră viaţă trăită euharistic are drept început credinţa.
Iertarea joacă un rol determinant în întoarcerea omului către Dumnezeu şi reluarea unei legături vii cu Acesta. Omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omului credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător şi vindecător al lui Hristos îl face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti! Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune în atenţie următorul fapt: „Gândeşte-te că toţi suntem ca într-un spital în care fiecare trebuie să ne îngăduim cu boala lui. Nimeni nu acuză pe altul că i s-a îmbolnăvit un anume mădular. Ştiindu-se şi el bolnav, trece mai uşor şi suportă mai lesne manifestările celuilalt”.
Vorbim despre iertare în mai multe feluri: ne cerem iertare, dorim iertare, tânjim să putem ierta, iertăm, spunem că nu vom ierta niciodată. Uneori, folosim acest cuvânt care are o putere dumnezeiască fără să aprofundăm complexitatea şi importanţa iertării, oferite şi primite, pentru că ne referim la partea de suprafaţă convenţională fără să coborâm în profunzimea acestui act. Adesea, ne cerem iertare fără să trăim real regretul. Oferim iertare fără să verificăm dacă chiar s-a întâmplat schimbarea în sufletul nostru, dacă am uitat efectiv ce s-a întâmplat, şi dacă vedem pe semenul nostru ca omul care niciodată nu ne-a făcut vreun rău. Fericitul Augustin a intuit caracterul antinomic al libertăţii umane când a spus: „Iubeşte şi fă ce vrei! Dar paradoxul este că atunci când omul iubeşte cu adevărat, el nu mai face ceea ce vrea, după bunul său plac, ci face ceea ce trebuie pentru a rămâne permanent în arealul tainic al iubirii divine. Este în esenţă ceea ce Însuşi Mântuitorul a spus: «Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte» (Ioan 14, 21)”.
Trebuie să învăţăm să ne asumăm responsabilitatea generată de faptele proprii. Atunci când greşim, prima reacţie este să dăm vina pe altcineva sau pe altceva. Dacă fiecare dintre noi am începe să devenim mai responsabili chiar şi în cele mai mici aspecte ale vieţii noastre, ar creşte astfel nivelul de responsabilitate al celor din jur, am deveni mărturisitori şi începători ai binelui.
În încheiere, aş dori să redau o maximă patristică deosebit de convingătoare în a-ţi ierta confratele: „V-a supărat vreun om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie altfel doi oameni răi” (Fericitul Augustin).
Pr. Mirel ILIE
