Credinţa-ncununată e doar credinţa care
ne-ngenunchează-n lacrimi cu-o unică predare
şi ne răneşte-n Domnul cu-un legământ fierbinte
de luptă pân’ la moarte, privind mereu ’nainte.
Credinţa-ntemeiată pe-nvăţătura dreaptă
îşi dă mereu silinţa să se-mplinească-n faptă
şi-apoi în cunoştinţă,
şi-apoi în înfrânare,
suind din treaptă-n treaptă, spre cea mai ’naltă stare.
Credinţa bună luptă răbdarea să şi-o crească,
evlavia unindu-şi cu dragostea frăţească,
şi-apoi cu ea iubirea de oameni şi-o-mpreună;
– o astfel de credinţă ajunge la cunună.
Credinţa mântuieşte numai atunci când are
aceste roade scumpe şi fapte sfinţitoare;
credinţa fără fapte e moartă şi uscată
şi n-o să-ajungă viaţa cerească niciodată.
Nu v-amăgiţi că mergeţi în Sfânta-Mpărăţie
când n-aveţi o credinţă puternică şi vie;
credinţa ce primeşte cununa mântuirii
e numai cea-nsoţită de roadele sfinţirii.
O, fiul meu cel unic, du-ţi lupta vieţii tale
eroic, pân’ la ţinta Victoriei Finale,
viteaz înfruntă-ţi moartea ca soarele furtuna,
la capătul credinţei Hristos îţi dă cununa.
Credinţa Încununată / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008
