– Cuvânt la Duminica a 4-a din Postul Mare– (Mc 9, 17-32)
„Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis, cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (vs. 23-24).
Duminica a 4-a din Postul Mare marchează jumătatea acestei perioade, o perioadă de înaltă încărcătură duhovnicească, plină de îndemn la pocăinţă, post şi rugăciune. În acest sens, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rânduit pomenirea, în această zi, a Sf. Ioan Scărarul, care s-a impus ca un nepreţuit model de trăire duhovnicească şi a cărui importantă scriere, Scara, ne este un fericit suport în urcuşul nostru spre cer. Totodată, citirea la Sfânta Liturghie din această duminică a Fericirilor, rostite de Iisus Hristos în Predica de pe Munte, poate să însemne o sfântă şi dumnezeiască îmbărbătare adresată tuturor celor care, părăsind calea lumii, s-au lepădat de sine, şi-au luat crucea şi-L urmează pe Hristos, Cel care ne cheamă la viaţa veşnică.
Credinţa lucrătoare
Câte nu ar fi de spus despre acestea, dar, în cele de mai jos, vom încerca să reflectăm la pericopa evanghelică a vindecării fiului lunatic, prin care Hristos ne îndeamnă la credinţă sănătoasă, vie şi lucrătoare.
Aş vrea să ne reamintim motivul pentru care acel om din mulţime Îl caută pe Iisus, Proorocul, datorită Căruia „…mulţimea se minuna văzând pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând, şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (Mt 15, 31). Despre el, Mitropolitul Antonie Plămădeală spune că „…era ca noi toţi. Credea că Dumnezeu există. Credea că Dumnezeu este Tatăl. Credea şi în puterea lui Dumnezeu. Credea că Dumnezeu poate corecta unele nereguli în existenţa noastră când, din diferite motive, îşi fac apariţia, aşa cum apăruse în viaţa fiului său această dereglare a vieţii, prin duhul rău care intrase într-însul. Dar nu avea credinţa până la puterea minunii”. El avea un singur fiu (Lc 9, 38) despre care îi va spune lui Iisus că, încă din pruncie, are duh mut şi „oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură, şi scrâşneşte din dinţi, şi înţepeneşte” (Mc 9, 17-18). Ne putem închipui ce durere purta în suflet acest om care îşi vedea fiul cuprins de multă vreme de un duh cu manifestări atât de îngrozitoare. Este posibil să fi căutat ajutor la mulţi doctori, să-şi fi pus nădejdea în fiecare, dar este sigur că de fiecare dată dezamăgirea provocată de neputinţa acestora a fost nemăsurată. În lupta aceasta, află pe ucenicii lui Iisus şi, plin de speranţă, îi roagă să-l ajute, să alunge duhul cel rău care îl stăpâneşte pe fiul său, dar ce mare trebuie să-i fi fost dezamăgirea când a văzut că nici ei nu au putut face aceasta. Sigur, în sufletul lui era un munte de suferinţă şi deznădejdea începuse să înăbuşe orice rază de speranţă. În această stare, văzând pe Iisus, „din mulţime a strigat, zicând: Învăţătorule, rogu-mă Ţie, caută spre fiul meu, că îl am numai pe el” (Lc 9, 38). Mai putea să creadă că Acesta va putea face ceea ce nu au făcut doctorii, vindecătorii şi, acum, ucenicii Lui? După tot ce auzise despre Iisus, în sufletul său avea o oarecare speranţă, deşi desele dezamăgiri îi slăbiseră puterea de a mai crede în vindecarea fiului său. Copleşit de această stare, spune Învăţătorului: Dar, de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi (Mc 9, 22). Deşi a cerut ajutor, cuvintele dar de poţi face ceva arată slaba lui credinţă că Iisus poate să-i vindece fiul! Văzând slaba credinţă a tatălui, Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede (Mc 9, 23). În acest moment, tatăl îşi recunoaşte slaba credinţă, de fapt necredinţa, şi, îndată strigând, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Mc 9, 24). Acum, cuprins de o stare de adâncă smerenie, în fiinţa lui se înfiripă certitudinea că Cel Căruia I-a cerut ajutorul nu este un om oarecare, ci este chiar Dumnezeu, motiv pentru care Îl numeşte: Doamne… Nădejdea că fiul său poate fi vindecat prinde viaţă în sufletul său şi mărturiseşte că acum crede aceasta. Credinţa lui puţină şi neroditoare s-a transformat într-o credinţă vie şi puternică, prin care Iisus a produs minunea vindecării. Deci, ca răspuns la credinţa tatălui, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare” (Mc 9, 25-27).
Voinţa de a crede
Desigur, prezentarea cu insistenţă a detaliilor vindecării fiului lunatic este realizată cu un scop anume: de a arăta cum se naşte în sufletul omului necredincios sau puţin credincios voinţa de a crede şi cum răspunde Dumnezeu la această dorinţă. Sf. Ioan Gură de Aur exprimă simplu şi concis această minunată conlucrare dintre om şi Dumnezeu. El spune că „a începe să creadă cineva şi a asculta de chemare este lucrarea voinţei celei bune a omului, lucrare care reprezintă aşezarea temeliei credinţei. Această lucrare nu o face nici Dumnezeu, nici harul Sfântului Duh; ea este lucrarea propriei noastre voinţe. După aceasta însă, avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt, încât credinţa să rămână nezdruncinată şi statornică. Dumnezeu ne cheamă, însă aşteaptă să ne apropiem cu voinţa noastră, mişcaţi de dispoziţia noastră lăuntrică. După aceea, când ne apropiem de El, ne oferă tot ajutorul” (Cuvinte de aur, vol. 1, p. 37, Ed. Egumeniţa).
Este de remarcat că aceste idei exprimate de Sf. Ioan Gură de Aur descriu întocmai lucrarea voinţei bune a tatălui fiului lunatic împletită cu lucrarea Duhului Sfânt, dar trebuie precizat că, în cazul acesta, voinţa tatălui s-a născut dintr-o dispoziţie lăuntrică complexă, manifestată exterior prin lacrimi şi strigăt. Erau lacrimile produse de suferinţa şi durerea pentru starea fiului, de neputinţa de a-l ajuta şi declanşate prin ivirea speranţei după întâlnirea cu Iisus Hristos. În sufletul său se naşte credinţa că Hristos poate să producă minunea vindecării fiului său, o credinţă vie şi roditoare însoţită de lacrimile nădejdii. Părintele Nicolae Steinhardt face observaţia că „strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e, mai înainte de toate, un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă–necredinţă la starea stabilă de credinţă. Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din această stare. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune plus lacrimi, plus «strigare»); ea duce la credinţă…” (Dăruind vei dobândi, Ed. Mănăstirii Rohia, 2005).
Credinţa slabă
O credinţă slabă, care nu a putut produce minunea vindecării copilului bolnav au manifestat şi ucenicii Domnului. La întrebarea lor: „Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?, Învăţătorul le răspunde: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 20-21). În altă parte, făcând referire la minunea uscării smochinului neroditor, le spune: „Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa” (Mt 21, 21). Într-adevăr, ucenicii au primit o astfel de credinţă după ce Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, la Cincizecime, credinţă pe care o vom putea primi şi noi, dacă cerem cu stă-ruinţă acest lucru şi cu harul Duhului Sfânt. La una din predicile din Postul Mare, un părinte a explicat că şi în sufletul nostru pot exista munţi crescuţi prin suferinţe, prin durere sau prin patimi. Prin credinţă, cu puterea Duhului Sfânt, vom putea să zicem unui astfel de munte: Ridică-te şi aruncă-te în mare, şi va fi aşa! Marea, explica părintele, reprezintă multa milostivire a lui Dumnezeu care îneacă şi iartă multele noastre dureri şi păcate.
Soarta fiecărui om în parte poate fi asemănată cu fiul stăpânit de duhul mut şi surd. Mut, pentru că păcatul este săvârşit, îndeosebi, în ascuns; şi surd, pentru că nu aude glasul şi mustrarea conştiinţei şi nici glasul Evangheliei. Pentru vindecare, avem nevoie de credinţa sănătoasă, vie şi lucrătoare, care, cu ajutorul Duhului Sfânt, poate produce minuni.
După cum spune Părintele Iosif Trifa, „…credinţa celor mai mulţi oameni este o credinţă slabă şi bolnavă. Nicio virtute nu este aşa bolnăvicioasă ca şi credinţa… Să cădem şi noi cu credinţa noastră cea bolnavă la picioarele lui Iisus şi să pipăim rănile cuielor, adică să ne adâncim credinţa în Jertfa Crucii, în credinţa şi în înţelegerea că Iisus Hristos a murit şi a Înviat pentru noi şi pentru învierea noastră la o viaţă nouă. O credinţă sănătoasă, vie şi lucrătoare are numai cel care L-a aflat cu adevărat pe Domnul şi a căzut la picioarele Lui!… O credinţă slabă şi bolnavă se poate vindeca numai la Crucea lui Iisus. Ce dar mare este credinţa! Orice vom cere, prin ea, ni se dă (Cf. Matei 21, 22). Puţin se cere de la noi: să credem; şi ce mult ni se dă!”
Fratele Traian Dorz ne arată cum credinţa sănătoasă, vie şi lucrătoare se manifestă prin rugăciunea rostită cu lacrimile inimii, prin cântarea cântată cu inima fierbinte şi cu lacrima duioasă. Numai când cântarea-ncepe după plânsu-n rugăciune, atunci poate să topească gheaţa necredinţei.
Despre credinţa adevărată, vie şi puternică, ne atenţionează versurile: „Credinţă-adevărată e doar credinţa care /ne-ngenunchează-n lacrimi cu-o unică predare / şi ne renaşte-n Domnul cu legământ fierbinte / de luptă pân-la moarte, privind mereu ‘nainte // ….
Nu v-amăgiţi că mergeţi în SfântaMpărăţie / când n-aveţi o credinţă puternică şi vie, / credinţa ce primeşte cununa mântuirii / e numai cea-nsoţită de roadele sfinţirii”. (Traian Dorz – Credinţă adevărată)
Gheorghe PINTILIE
