”Viaţa fără de credinţă e ca luntrea prinsă-n stânci,/ fără cârmă şi lopată, piere-n nopţi de ape adânci.”
”Smerenia-i virtutea din toate cea mai naltă, în ea şi celelalte virtuţi sunt laolaltă”.
( T. Dorz, La Izvoarele Luminii, pg. 112; 468)
Sf. Antonie cel Mare, văzând cursele diavolului s-a înspăimântat şi a zis: ”Doamne, dar cine se poate mântui?”. Iar un glas s-a auzit şi i-a zis: ”Smerenia, Antonie!”. Cu cât societatea contemporană devine tot mai viciată, cu atât avem mai multe motive de smerenie şi de pocăinţă. Atunci când a fost rugat sf. Paisie Aghioritul să mijlocească la Domnul pentru cineva bolnav de cancer, Domnul i-a spus ”că a trimis un om care să vindece cancerul din lume, dar nu s-a născut pentru că a fost avortat”. Tot aşa ne-ar putea răspunde şi nouă astăzi Dumnezeu, atunci când ne rugăm pentru soluţionarea tuturor problemelor din ţară – că ne-a trimis un conducător mai bun, dar din păcate nu s-a născut.
Ninivitenii ne stau înainte ca pildă de smerenie şi pocăinţă adevărată, Domnul milostivindu-se de ei după ce toată cetatea de la împărat până la dobitoacele cele necuvântătoare, s-a pocăit cu plângere în sac şi cenuşă. Sf. Ioan Gură de Aur spune că ”mai importante sunt în faţa lui Dumnezeu sacul decât mantia împărătească şi cenuşa presărată în cap decât coroana, pentru că ce n-au putut face mantia şi coroana au făcut acelea”.
Sf. Paisie Aghioritul spune ”că mulţi sfinţi ar fi vrut să trăiască în vremurile de astăzi” pentru că acum avem tot timpul prilejuri de mărturisire. Toată asceza noastră are ca scop ”dobândirea smereniei” atât de îndrăgită de Dumnezeu, ”Care stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har”(1 Petru 5,5-6). Nu trebuie însă să păcătuim pentru a ajunge la smerenie nici să deznădăjduim dacă am păcătuit ci să credem cuvintele Mântuitorului Care ne zice: ”Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”(Marcu 2,17), căci ” bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”(Luca 15,7).
Prin faptul că omul contemporan nu are o adevărată cunoaştere de sine, ”fiind un închipuit” trăieşte cu convingerea că nu este chiar aşa de greşit în faţa lui Dumnezeu şi nu are prea multe motive de pocăinţă pentru că ”n-a dat în cap la nimeni, n-a luat femeia altuia” şi precum zicea fariseul ”nu este ca ceilalţi oameni”. Fr. Traian Dorz ne spune acestea în versurile: ”ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat / că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat”.
Sf. Părinţi ne arată că ”păcatul cel mare” este cel de lângă noi, adică păcatul de care este stăpânit fiecare dintre noi, căci ceea ce ne stăpâneşte aceea ne şi robeşte. În societatea de azi încă din copilărie se dă copiilor o educaţie defectuoasă de genul: ”Eşti cel mai bun! sau eşti cel mai frumos!”, nu cu gând de încurajare în stări de descurajare, ci minţindu-i şi creindu-le prin aceasta o concepţie falsă despre ei.
Alt curent periculos este ”dezvoltarea personală” care ademeneşte pe oameni cu iubirea de sine ”pentru că meriţi”, depărtându-i de Hristos ce ne îndeamnă la ”lepădarea de noi prin pocăinţă pentru a ne putea îndumnezei”.
O altă capcană periculoasă sunt credinţele New Age, tot mai răspândite despre care ne spunea păr. Cleopa că sunt o capcană ce conduc pe mulţi să caute în rugăciune şi în lecturile filocalice către care se aruncă fără discernământ şi fără sfatul nimănui,- o desfătare şi o închipuită ”înălţare a spiritului”, o scăldare în fericire, lumină şi extaz, o dobândire instantanee a ”trezviei”, a ”păcii”, şi a ”Duhului Sfânt”.
Sf. Ignatie Briancianinov spune că aceasta este „o vânare de stări”, căci în această situaţie rugăciunile şi nevoinţele sunt făcute pentru a vâna o stare şi o senzaţie anume şi nu pentru a dobândi iertarea păcatelor. Acestea duc la rătăciri, la credinţe în reîncarnare, la astrologie şi ajung apoi să practice Reiki, Zen sau Yoga, crezând că pot avea acces la slava taborică şi că împlinesc deja porunca ”iubirii universale”.
Aceste curente nu cer de la ”nevoitori” schimbare ci doar o goană după senzaţie. Să nu uităm că Hristos ne spune că harul nu se pogoară decât în sufletul schimbat prin pocăinţă.
Cuviosul Serafim Rose ne arată că această ”cultură a plăcerii” în care ne-am format mulţi ne trimite spre o ”ortodoxie confortabilă şi sentimentalistă”, ce ne trece de la grădiniţă direct la facultate şi doctorat, fără însuşirea cunoştinţelor elementare. Se vrea obţinerea unor performanţe mari cu eforturi minime, pocăinţa, durerea inimii, plânsul pentru păcate, lepădarea de sine şi de lume, intrarea sub ascultare şi sfat – fiind ocolite şi minimalizate. În Pateric se spune: ”De vei vedea pe cel tânăr de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos”.
Să ne silim să ne cunoaştem bine pe noi în lumina lui Hristos, cum suntem cu neajunsurile noastre şi în smerenie să lucrăm împreună cu Hristos la îndreptarea noastră, lepădând de la noi toate închipuirile şi bunele noastre păreri despre noi pentru ca printr-o pocăinţă statornică şi permanentă şi o credinţă smerită să învieze Hristos în inimile noastre după cum ne îndeamnă sf. Ignatie Briancianinov. Să ne îmbărbătăm apoi cu nemuritoarele versuri ale fr. Traian Dorz : ”Ci-apleacă-ţi inima, mai bine / smerindu-ţi-o spre Dumnezeu / că-n El e liniştea deplină / dincolo de uşor sau greu”. Slăvit să fie Domnul !
Pr. NELU Pavel
