Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Crucea-Mireasă

Crucea-Mireasă

Crucea-Mireasă

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

 Evanghelia de la Marcu 8,34 – 9,1

8 34 Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. 35 Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. 36 Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? 37 Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? 38 Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. 9 1 Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

 1. „Să-și ia crucea sa”. Dacă în Evanghelia Duminicii trecute ni s-a descoperit taina Crucii lui Hristos, în Evanghelia acestei Duminici ni se descoperă taina crucii noastre. Dacă, aşadar, în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci am fost învăţaţi că iubirea lui Dumnezeu pentru noi s-a revelat în Crucea lui Hristos, în această Duminică suntem învăţaţi că răspunsul nostru de iubire faţă de Dumnezeu se arată şi se împlineşte în crucea noastră, purtată pe urmele lui Hristos.

Dacă suntem ai lui Hristos, nu avem – şi nu trebuie să dorim să avem – o altă cale decât calea lui Hristos. Calea lui Hristos este însă calea Crucii. Ceea ce înseamnă că şi calea celor ce sunt ai lui Hristos este o cale a Crucii.

Pericopa evanghelică a acestei Duminici este foarte cunoscută. Expresia centrală a acestei pericope, aceea de „a-ţi lua crucea”, a şi devenit un bun comun al limbii. Chiar şi cei care au mai puţine tangenţe cu Evanghelia şi cu o viaţă creştină activă vorbesc adesea de „crucea” lor sau, mai degrabă, se plâng de această „cruce”, pe care n‑o înţeleg şi nu voiesc s-o înţeleagă. Or, tocmai această folosire curentă a expresiei arată cât de puţin este înţeles mesajul Evangheliei. Căci, trebuie s-o spunem de la bun început, în exprimarea Mântuito­rului, „a-ţi lua crucea” are un sens cu totul pozitiv, înalt şi mântuitor, şi nicidecum sensul negativ din exprimarea curentă. Această neînţelegere este cu atât mai alarmantă cu cât ea persistă în cugetul şi în exprimarea multora dintre creştini, şi încă într-o ţară ca a noastră, care se poate lăuda că a învăţat Evanghelia chiar de la Apostoli. Pentru Apostoli însă, Crucea n-a fost chin, ci bucurie; n-a fost ruşine, ci laudă. Ei n-au lepădat Crucea, ci au căutat-o şi au primit-o cu bucurie.

2. Crucea-mireasă. Domnul Hristos Însuşi a primit de bunăvoie Crucea, înțelegând că este voia Tatălui ca El să primească această moarte cruntă și totodată infamă pentru mântuirea noastră. Ba, mai mult, după o exprimare poetică, Hristos a iubit Crucea ca mirele pe mireasă. O foarte fru­moasă poezie a lui Vasile Voiculescu prezintă în chipul nuntirii întâlnirea mântuitoare a lui Hristos cu Sfânta Lui Cruce.

Iată cuprinsul acestei poezii:

Crucea – mireasă

 Năpraznică, spăimântătoare nuntă,

Cu îngeri trişti, haini legionari,

Tragic alai și băuturi amari,        

Mire, Hristos, mireasă, Crucea cruntă

Tovarășa infamilor  tâlhari.

 

„Vin’ din Liban”… cânta odinioară

Miresei sacre, marele-nțelept…

Și ea-nălțată dintr-un cedru drept

În brațe prinse pe Iisus, la piept

Și osândiții miri se-mbrățișară,

Şoptindu-şi unul altuia: „De când te-aştept!”

Dincolo de orice metaforă poetică, Evanghelia ne arată în mod limpede că a fost voia lui Dumnezeu ca Mesia-Hristos să-Şi aibă Crucea Sa – „a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă”, zice Isaia (53,10) – şi că Iisus nu numai că s-a supus voii Tatălui, ci El Însuşi a iubit Crucea şi această iubire I-a dat puterea de a respinge ispita celui ce voia să-L îndepărteze de Cruce. Dacă Mântuitorul aşa a iubit Crucea, oare nu o vom iubi şi noi?

Acatistul Sfintei Cruci ne învaţă tocmai acest lucru: că se cade să primim şi să iubim crucea, iar nu s-o urâm şi să căutăm să fugim de ea. Este minunată rugăciunea de încheiere a acestui acatist: „O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, cîte răni, câte scuipări, câte batjocuri si necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevarată răbdare! De aceea cum pot eu sa fug de Cruce, văzand pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile văzând pe Stăpânul meu că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine-mi este, cu adevărat, de ma voi intrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii, sau de ispitele ce-mi aduc diavolii, trupul și gândul meu cel rău, sau pentru sărăcia și bolile ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să ma apropie mai mult de El pentru ca să-L slăvesc și să mă pedepsesc în această viață pentru binele meu, pentru ca să mă odihnesc cu mai multă mărire întru împărăția Lui cea veșnică…”

3. Calea mesianică a lui Iisus – o cale a Crucii. Pentru a înţelege pericopa evanghelică a acestei Duminici, trebuie să spunem de la bun început că ea este un răspuns dat tocmai neînţelegerii drumului mesianic al lui Iisus ca drum al Crucii. Şi nu altul decât însuşi Apostolul Petru a fost cel care a dat glas acestei neînţelegeri.

Situaţia este prezentată în termeni foarte asemănători de primii doi evanghelişti. După mărturisirea lui Petru de la Cezareea lui Filip (Mt 16,13-20; Mc 8,27-30), Mântuitorul le-a făcut Apostolilor prima vestire directă („pe faţă”, zice Sfântul Marcu) a patimilor Sale (Mt 16,21; Mc 8,31-32a). Petru, auzind că Iisus trebuie „să pătimească multe” şi să fie ucis, „luându-L deoparte, a început să-L dojenească” (Mc 8,32b). Sfântul Matei ne oferă ceva şi din conţinutul acestei „dojeni”: „Şi Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta” (16,23). Ca şi mărturisirea lui Petru, şi această rezistenţă a sa exprimă, se pare, poziţia tuturor Apostolilor. Este clar că ei încă nu înţelegeau drumul mesianic al lui Iisus. Tributari unei concepţii greşite cu privire la ceea ce avea să fie lucrarea lui Mesia, o concepţie care s‑a impus din ce în ce mai mult în iudaism şi care devenise curentă în epocă, ei întrevedeau pentru Învăţătorul lor – şi, prin El, desigur, pentru ei înşişi, ca ucenici ai Săi – o cu totul altă cale. Adică o cale a biruinţei asupra tuturor vrăjmaşilor şi a instaurării unei împărăţii care, chiar dacă va fi „a cerurilor”, va fi totuşi şi destul de pământească pentru ca, de pildă, fiii lui Zevedeu să jinduiască a ocupa primele locuri în această împărăţie (cf. Mc 10,35-45 şi loc. par.). Aceste aspiraţii pământeşti apăreau cu totul compromise dacă, în loc de tron şi coroană, Iisus va primi la Ierusalim o cruce. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că ei ignorau cu totul o latură spirituală a Împărăţiei despre care le vorbea Iisus. Sau că nu simţeau pentru El un ataşament sincer şi profund. Modul în care, după Matei, se exprimă Petru lasă să se înţeleagă tocmai un astfel de ataşament. El nu poate concepe – şi ceilalţi Apostoli aveau, desigur, acelaşi simţământ – că Învăţătorului şi Domnului lor iubit I se vor întâmpla toate acele lucruri îngrozitoare.

4. „Mergi înapoia mea, satano!” Și la Matei și la Marcu, deopotrivă, citim că Petru Îl luase la o parte pe Iisus pentru a-I face această dojană. Era destul de îndrăzneţ să-I dea sfaturi Învăţătorului, dar Îl respecta totuşi prea mult pentru ca să facă acest lucru pe faţă. Răspunsul lui Iisus, însă, se adresează tuturor, mai întâi tuturor ucenicilor, apoi deopotrivă acestora şi mulţimii care-L urma. Exprimarea din Evanghelia a doua pune foarte bine în evidenţă acest lucru. Mai întâi, El îl ceartă pe Petru – şi cu ce as­pru cuvânt! – în faţa tuturor ucenicilor: „Dar El, întorcându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia Mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mc 8,33; cf. Mt 16,23). În modul de a gândi şi de a se exprima al lui Petru, Domnul recunoaşte voinţa şi lucrarea celui rău. Nu venise satan să-I ofere lui Iisus „împărăţiile lumii şi slava lor” (Mt 4,8)? Cu o condiţie, însă: să i Se închine lui (Mt 4,9). Nici mai mult, nici mai puţin! Din Mesia, Unsul şi Sluga Domnului, să devină, adică, un antimesia (= antihrist), sluga lui satan. Ce îndrăzneală neruşinată! Dacă satan a îndrăznit să-I propună aşa ceva lui Iisus Însuşi, să nu ne mirăm că face acum acelaşi lucru în mod indirect, prin Apostol. Astfel, nu pe Petru îl numeşte Mântuitorul „satan”, ci pe cel la a cărui şoaptă vrăjmaşă îşi plecase urechea, pentru o clipă, marele Apostol. Mustrarea lui Petru în faţa tuturor trebuia să fie un clar avertisment pentru toţi ucenicii, ca nu cumva să se lase ispitiţi de fuga de Cruce, ci să recunoască în refuzul Crucii voia şi calea celui rău.

5. Ispita lepădării Crucii și voluntarii Crucii. Sfântul Marcu arată apoi, în ceea ce constituie pericopa evanghelică a acestei Duminici, că Iisus a prezentat nu numai ucenicilor, ci şi „mulţimii”, calea Sa ca o cale a Crucii: „Şi, chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc 8,35).

O, cât este de stăruitoare şi de puternică această ispită („sminteală”, zice Sfântul Matei, 16,23) de a fugi de Cruce! Cu ce ton plin de falsă solicitudine ne şopteşte şi nouă satan, în faţa Crucii: „Fie-ţi milă de tine, să nu ţi se întâmple ţie aceasta!” Şi cât de repede ne lăsăm convinşi că se cade „să ne fie milă de noi”! E plină astăzi lumea de „creştini” care simt o nemăsurată milă faţă de ei înşişi, adică faţă de eul lor pământesc, cu patimile şi cu poftele sale. E plină lumea de „creştini” fără Cruce. Li se pare frumos şi chiar pios să-şi poarte cruciuliţa la gât – mai ales dacă este de aur –, dar ideea de a-şi lua cu adevărat Crucea le este cu totul străină.

Creştinii sunt creştini numai dacă au Cruce. „Oricine”, zice Mântuitorul. Acest pronume nehotărât arată că nimeni nu poate să vină după El, pe calea Golgotei şi a Învierii, dacă nu-şi ia Crucea. Şi, iarăşi, că nimeni nu poate să-şi ia Crucea fără lepădarea de sine. Lepădarea de tine însuţi te face apt pentru a fi purtător de Cruce pe urmele lui Iisus, adică te face apt pentru a te umple de harul Jertfei Sale şi de puterea de a actualiza acest har prin dăruirea jertfelnică de sine în slujba lui Hristos şi a fraţilor.

Mântuitorul Îşi face ucenici din „voluntarii” („oricine voieşte să vină după Mine”, zice El) care sunt gata să lase totul de dragul uceniciei, de dragul Împărăţiei cerurilor, de dragul lui Hristos şi al Crucii Sale.

6. Paradoxul Crucii. „Crucea”, iată un cuvânt care, în exprimarea din Evanghelie, nu este nicidecum o simplă figură de stil. Când, ca creştini, citim aceste cuvinte, avem în faţa ochilor sufleteşti imaginea lui Iisus târându-Şi cu greu Crucea, în huiduielile mulţimii, spre Golgota răstignirii; această imagine însă, în cuvântul de aici, apare multiplicată la infinit, cu mulţimea de adevăraţi ucenici, care şi ei îşi târăsc Crucea, răniţi şi batjocoriţi de lume, pe urmele Domnului.

Pentru o privire pământească, imaginea nu pare deloc atrăgătoare. Perspectiva se schimbă însă cu totul dacă se ia în considerare sfârşitul, ţinta acestei „via Crucis” (= cale a Crucii), care este şi rămâne o „via dolorosa„ (= cale a durerilor), ca să folosim cele două denumiri ale traseului lui Iisus, cu Crucea în spate, de la pretoriul lui Pilat până pe Golgota, aşa cum apare el identificat de tradiţia creştină în cetatea Ierusalimului. Da, sfârşitul este important. Căci, zice în continuare Mântuitorul, Crucea este această realitate paradoxală în care câştigi atunci când pierzi (v. 35). Dai totul, ca să iei totul, ca să salvezi („să scapi”) ceea ce merită cu adevărat să fie salvat. Fiecare dintre noi avem ceva de salvat. Şi nu orice, ci tot ceea ce e mai important, „sufletul”, fiinţa noastră spirituală, adică ceea ce, pentru fiecare dintre noi, este mai de preţ decât lumea întreagă (v. 36). Şi aşa cum Fiul Omului nu S-a ruşinat de Cruce, El aşteaptă ca nici ucenicii Săi să nu se ruşineze de El, de cuvintele Sale şi de Crucea Sa, în faţa lumii marcată de păcat („neamul acesta desfrânat şi păcătos”, v. 38). Participarea lor – a noastră – la „slava Tatălui” este condiţionată de mărturisirea unui Hristos cu Cruce, iar nu fără Cruce. Cu orice risc – cu riscul suprem al martiriului, pentru Hristos şi pentru „cuvintele” Sale!

7. Crucea – esența Evangheliei. Iată exprimată, cum nu se poate mai limpede, esenţa Evangheliei. Cu toate acestea, lumea este şi astăzi plină de tot felul de ideologii şi doctrine aparent creştine, dar în care Crucea lui Hristos nu mai este decât un simplu articol decorativ. S-a ajuns atât de departe, încât o nouă ideologie pretins creștină de prin America propovăduieşte o aşa-numită „evanghelie a prosperităţii”; după această „evanghelie”, eşti cu atât mai bun creştin cu cât eşti mai prosper în afaceri, cu cât câştigi mai mult şi te „descurci” mai bine în viaţă. Dar, vai, şi fără această nouă şi falsă „evanghelie” ca suport doctrinar, cei mai mulţi dintre cei ce-şi zic „creştini” nu au nici cea mai mică dorinţă de a face din mesajul lui Hristos o realitate a vieţii lor. Dimpotrivă, aşa cum spuneam mai înainte, asistăm la o cvasigenerală fugă de Cruce.

Domnului nu I-a fost ruşine de Cruce. Epistola către Evrei ne spune despre Iisus că, „pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (12,2). Nu numai că nu S-a ruşinat de Cruce, ci a iubit Crucea şi S-a unit pe veci cu ea, într-o tainică şi dumnezeiască nuntire.

Tot aşa simt şi trăiesc adevăraţii ucenici ai lui Hristos. După Sfântul Apostol Pavel, de pildă, „cuvântul Crucii”, socotit „nebunie” de cei aflaţi pe calea pierzării, este, de fapt, pentru cei ce se mântuiesc, „puterea lui Dumn

ezeu” (I Cor 1,18). El însuşi nu se ruşinează de Cruce, ci aceasta îi este laudă, singura laudă: „Iar mie – scrie el –  să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6,14). Găsim în aceste cuvinte o explicare a ceea ce este, de fapt, Crucea noastră. Căci, în invitaţia Mântuitorului, exprimată prin cuvintele: „să-şi ia Crucea”, este vorba de Crucea noastră. Crucea noastră nu este alta decât „Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”, dar care a devenit a noastră prin alipirea de ea, prin faptul că ne-o asumăm şi o facem a noastră, prin faptul că viaţa noastră întreagă se lasă modelată, transformată, de Hristos, de puterea Jertfei şi a Învierii Lui. Căci Crucea lui Hristos lucrează în noi răstignirea (moartea) faţă de lume, cu tot ceea ce înseamnă „lumea” ca realitate a păcatului, ca domeniu (împărăţie) a celui rău, şi „învierea vieţii” (In 5,29), adică împărtăşirea de viaţa cea dumnezeiască a lui Hristos Cel înviat.

Să te întorci cu faţa spre Cruce (în loc să fugi de ea); să-ţi iei Crucea şi să porneşti cu ea pe urmele Domnului; să nu-ţi fie ruşine de Cruce; să te lauzi cu Crucea – iată tot atâtea trepte pe care le sui din momentul în care ai auzit chemarea lui Iisus: „Vino după Mine!” Şi încă mai e o treaptă, cea mai înaltă: să iubeşti Crucea! S-o doreşti şi s-o iubeşti aşa cum mirele îşi doreşte şi îşi iubeşte mireasa. S-o iubeşti aşa cum a iubit-o Hristos. Să descoperi frumuseţea de negrăit a Crucii şi bucuria unirii cu Hristos prin Cruce. Prin ea să ajungi a cunoaşte cu adevărat iubirea, aşa cum Hristos ne-a făcut cunoscută iubirea prin Crucea Sa (I In 3,16).

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *