Vine seara fiecărei zile și ne pregătim pentru somn.
Ne plecăm genunchii… ne plecăm ochii și toată ființa în fața Tatălui Ceresc…
Spunem: “Doamne iartă-ne toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, cea cu știința și cu neștiința[…]” și atunci retrăim momentele acelei zile când nu am fost în armonie cu/în Dumnezeu; când l-am alungat, când I-am pus piroane…
Părinții spun că rușinea vine de la diavolul deci trebuie depășită. Depășim rușinea și cu tot curajul pe care-l avem arătam “buba” Doctorului și Părintelui nostru Ceresc.
De ce ne-am spune durerea unii altora?
Ca să știm că suntem împreună pe un drum spre mântuire, un drum pe care avem nevoie unul de altul căci – ne mântuim împreună!
Cu ce am greșit azi?
Am ucis pe aproapele meu prin lipsa mea de iubire și înțelegere…
L-am dat pe Domnul de la cârma vieții mele și m-am pus eu… cu planurile, visele mele.
Am uitat că viața mea Îi aparține; am uitat ca iubirea Lui îmi ” grijește” împlinirea!
Elisabeta
