Avem un ispititor vrăjmaş care se ţine după fiecare dintre noi cu felurite ispite. Noi trebuie să ştim că trebuie să luptăm neîncetat. Pentru că nu-i de‑ajuns că ne-am hotărât pentru Domnul; nu-i de-ajuns că am mers o bună bucată din viaţa noastră pe calea Domnului; nu-i de-ajuns că am fost o mare parte din viaţa noastră statornici şi credincioşi în Lucrare şi în frăţietatea în care ne-a chemat Domnul. Trebuie până la sfârşit să ducem această luptă. Trebuie până la sfârşit să fim statornici. Trebuie până la sfârşitul zilelor şi vieţii noastre să ducem această luptă sfântă, cu hotărârea şi cu legământul pe care de la început l-am făcut pentru aceasta.
De aceea, cred că o mare parte din lupta noastră duhovnicească este să înfruntăm ispita. Să băgăm de seamă ce ispită întrebuinţează mai ales vrăjmaşul faţă de noi şi în care dintre aceste lupte şi ispite suntem mai slabi, să ne întărim. Trebuie să ne întărim neîncetat în această luptă sfântă, pentru că vrăjmaşul nostru, potrivnicul şi ispititorul, care se ţine pas cu pas după noi, pe foarte mulţi dintre vitejii Domnului şi dintre cei care au pornit pe calea mântuirii i-a doborât şi i-a nimicit atunci când credeau că au ajuns biruitori şi că nu-i mai paşte nici o primejdie.
Fiecare dintre noi avem ispitele noastre. Adică cu fiecare dintre noi vrăjmaşul se luptă – şi se va lupta până la sfârşit. Faţă de cei tineri, întrebuinţează un anumit fel de ispite; faţă de cei mai în vârstă, un alt fel de ispite. Pentru credincioşii care sunt începători, un fel de ispite; pentru cei care de-acum sunt pe calea Domnului de mulţi ani, întrebuinţează alt fel. Noi trebuie să fim treji în orice vreme. Şi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, prin vestitorii Evangheliei Sale, ne aduce mereu aminte de acest lucru. Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiţi treji şi vegheaţi, că potrivnicul vostru umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”. Sigur că noi avem puternica apărare a Domnului nostru Iisus Hristos la orice pas, pentru că El ne-a spus: „Nu vă temeţi! Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor, în orice zi”. Dar, pentru a avea puternicul Său sprijin, trebuie să stăm necurmat alipiţi de El şi veghetori.
David, în Psalmi, spune: „Eu îmi întorc necurmat privirile spre Domnul”. De ce? Pentru că spune el în Psalmul 91: „Cel ce stă la umbra Celui Preaînalt şi stă sub ocrotirea Celui Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de adăpost şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în Care mă încred»”. Atunci şi Domnul îi spune: „Nu te teme de nici un rău, Eu sunt cu tine. Nu te teme de boli, nu te teme de primejdii, nu te teme de ciumă, nu te teme de molimă, de groaza din timpul nopţii… de nimic. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, de tine nu se va apropia. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare», de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge şi nici o primejdie nu se va apropia de cortul tău»”. Da! Desigur, dacă stăm la adăpostul Domnului şi dacă avem în El turnul nostru de scăpare. Dar ce înseamnă, practic, asta? Cât de adâncă trebuie să fie părtăşia dintre noi şi Hristos? Aceasta înseamnă că primejdia este aşa de mare, încât nu este nici unul dintre noi care s-o biruie, dacă nu este în Hristos. Şi că adăpostul nostru este aşa de puternic, că Hristos este pentru noi un turn aşa de puternic de apărare, încât nici o primejdie nu ne poate atinge; numai dacă noi rămânem totdeauna în El. De aceea sfântul Cuvânt ne spune: „Pe voi înşivă cercaţi-vă: sunteţi voi în credinţă sau nu? Pe voi înşivă încercaţi-vă: recunoaşteţi voi că Hristos este în voi? – afară numai dacă sunteţi lepădaţi”. Deci, a fi în credinţă şi a avea pe Hristos în noi, acesta este singurul loc şi singurul fel în care putem fi biruitori în toate ispitele noastre.
Ceea ce avem de gândit noi, care am apucat pe calea Domnului de mulţi ani, şi ceea ce trebuie să cercetăm la noi în fiecare zi este: în ce stare stăm noi faţă de ispite şi în ce stare stăm faţă de Domnul? Cunoaştem noi felul de ispite pe care diavolul le întrebuinţează faţă de noi şi ne alipim noi stăruitor de Domnul, ca să căpătăm putere să biruim ispitele acestea? Ispitele tinereţii, ispitele bărbăţiei, ispitele locurilor joase, ispitele locurilor înălţate, ispitele celor care propovăduiesc Cuvântul, ispitele celor care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Căci fiecăruia dintre noi vrăjmaşul ne pregăteşte felurite ispite: ispitele surorilor; ispitele fraţilor; ispitele celor mici; ispitele celor mari. Vrăjmaşul se apropie de fiecare dintre noi cu diferite ispite. Dar fiecăruia dintre noi ne vine cu una sau cu mai multe dintre aceste trei feluri de ispite:
ispitele trupeşti, cu care vine cel dintâi şi cu care vine la toţi;
ispitele sufleteşti, cu care vine la aceia pe care îi poate amăgi să iubească slava lumii şi să facă totul ca s-o dobândească: înălţarea în faţa oamenilor şi stăpânirea lucrurilor amăgitoare ale pământului;
şi ispitele duhovniceşti, pe care ni le aduce, cu feluritele învăţături amăgitoare şi străine cu care vrea să ne clatine de pe temelia sănătoasă a învăţăturii pe care ne-a întemeiat mântuirea de la început; prin care am primit credinţa şi naşterea din nou şi prin care am pus legământ să-L slujim pe Domnul până la sfârşitul vieţii noastre.
Acestea sunt ispite felurite, dar toate sunt de aceste trei feluri.
Fiecare trebuie să băgăm de seamă să ne păzim, în primul rând, de ispitele trupeşti. De ispitele care vin să ne amăgească trupul nostru. Satana s-a apropiat de Mântuitorul când El a flămânzit; şi atunci I-a oferit soluţia lui, să scape de foame. Înainte de a-I da Dumnezeu pâinea, înainte de a veni vremea să primească din mâna lui Dumnezeu potolirea foamei Sale trupeşti, vrăjmaşul vine şi-I oferă el posibilitatea să Şi-o potolească. Să fim foarte atenţi! Fiecare dintre noi se poate întâmpla să ajungem să ducem lipsă de ceva. Ducem lipsă de pâine, ducem lipsă de slujbă, de serviciu, ducem lipsă de casă, ducem lipsă de bani, ducem lipsă de soţ sau soţie, ducem lipsă de ceva pe pământ… Când am ajuns să dorim puternic şi să simţim puternic nevoia aceasta, vine vrăjmaşul şi ne oferă el soluţia lui: „Vrei bani? Foarte bine! Uite: falsifică aici o cifră şi fă acolo… şi încasezi diferenţa. Vrei bani? Foarte bine! Uite aici o posibilitate: fă ici o manevră, înşeală ici într-un fel… acoperă ici şi… ia de aici şi… recuperează de aici… fă cumva…”. Şi vrăjmaşul vine totdeauna cu o soluţie dată de el, când îţi lipseşte banul sau pâinea, sau diferite alte trebuinţe trupeşti. Vrăjmaşul ţi le oferă. Nici nu ştii cum ţi le oferă. Credinciosul treaz este atunci atent şi spune: „Asta este de la tine, vrăjmaşule. Înapoia mea, satano! Mai bine mor de foame, decât să mănânc o pâine furată. Mai bine să mor de foame, decât să mănânc o pâine câştigată pe nedrept. Mai bine să mor de frig, decât să îmbrac o haină care nu este a mea şi de care am dezbrăcat pe altcineva. Mai bine să mor nefericit, decât să ajung fericit nefericindu-l pe altul, pe un semen al meu, luându-i ce este al lui. Mai bine să ard, decât să iau averea cuiva, soţia cuiva, copilul cuiva, casa cuiva. Mai bine să mor în chinuri, decât să caut fericirea nefericind pe altul sau primind un lucru care nu-mi este dăruit şi nu-mi este dat curat şi cinstit de Dumnezeu pentru trebuinţele mele”. Aşa spune un credincios, cum a spus Mântuitorul: „Mai bine mor de foame aici, decât să mănând o pâine pe care mi-o îmbii tu, satană!”. Aşa trebuie să primească şi să privească un adevărat credincios la tot ceea ce i se îmbie. Mai bine rabd de foame, decât să mă îmbogăţesc sau să-mi câştig o pâine prin ceea ce este urât înaintea lui Dumnezeu.
Am fost foarte amărât adeseori când am văzut fraţi de-ai noştri sau credincioşi care întrebuinţează ceea ce este urât înaintea lui Dumnezeu şi fac ceea ce este osândit de Cuvântul cel sfânt. Dumnezeu ne-a dat recoltă bogată de prune şi noi facem din ele otravă pentru pierzarea sufletului nostru şi a altora. Şi zicem: „Dar ce rău este în asta?”. Exact cum spune Cuvântul lui Dumnezeu [despre cei care fac aşa]. Sau unii fac, dar nu beau ei, însă vând altora. Pentru că… dacă pentru ei e rău, pentru alţii nu contează cum este. Un ban să aibă! Este acest lucru cinstit înaintea lui Dumnezeu?… Şi este curat în faţa Cuvântului Său cel sfânt? Oare cum vom răspunde în Ziua Judecăţii, când noi darul lui Dumnezeu l-am prefăcut în mijloc de nimicire, potrivit îndemnului satanic care ne ispiteşte cu acest lucru? Şi ispita aceasta ne biruie aşa de uşor… Şi în această ispită trăim de ani de zile şi nici nu ne gândim că aceasta este frânghia cu care vrăjmaşul ne trage în fundul iadului şi prăpăstiei.
Şi ca aceasta sunt diferite atâtea altele ispite, la care nici nu ne gândim că sunt păcate şi le facem. Ba, s-a apucat şi s-a răspândit obiceiul şi vorba: „Apoi nu-i păcat să furi de la stat, că acolo muncim toţi…”. Şi furăm, şi înşelăm, şi minţim… Şi, în felul acesta, mâncăm o pâine pe nedrept. Nu-i mai bine să răbdăm de foame, decât să mâncăm o pâine furată, care nu-i binecuvântată de Dumnezeu şi nu-i câştigată, şi adusă în mod cinstit? Iată o ispită în care cădem foarte mulţi şi pe care – pentru că ne place şi nu dorim să ne lepădăm de ea – găsim motive să o justificăm şi să o apărăm, numind-o că este un procedeu drept şi un lucru cinstit. Dumnezeu ne-a învăţat să fim cinstiţi în toate purtările noastre. Ba nu numai cinstiţi, ci este scris: „Fiţi sfinţi în toată purtarea voastră”. Atunci cum putem noi să împăcăm cu porunca lui Dumnezeu aceste lucruri urâte, care nu sunt de la Dumnezeu şi sunt împotriva voii Sale?
Iată ispite la care adeseori nu cugetăm, dar în care zăcem. Şi în, Ziua Judecăţii, ne vom mira când ni se va spune: „Da, aţi predicat frumos. Aţi cântat frumos. Aţi umblat frumos. Dar aţi lucrat fărădelege, pentru că aţi trăit în păcat şi n-aţi vrut să vă despărţiţi de păcat. Din dorinţa de a avea un lucru la care n‑aţi vrut să renunţaţi, aţi călcat mai degrabă voia lui Dumnezeu şi nu v-a fost teamă de Cuvântul care vă poruncea să vă păziţi de tot ceea ce pare rău”.
E adevărat că nu-i uşor să mergi pe calea mântuirii. Nimeni n-a spus aceasta. În Împărăţia lui Dumnezeu (s-a citit că) trebuie să intrăm prin multe necazuri şi prin multe înfrânări. Cum ne putem închipui noi că au putut să facă astfel de lucruri înaintaşii noştri sfinţi, martirii, mucenicii, Sfinţii Părinţi, de care e plină istoria Bisericii şi laudele Cuvântului lui Dumnezeu? Când ei, înfrânându-se de la toate, au ajuns biruitori ca şi Mântuitorul, prin renunţare şi prin luptă, şi prin înfrânare, iar noi, dorim să păşim pe urmele lor, ne lăudăm cu credinţa lor – sau poate că ne lăudăm cu o credinţă mai mare decât a lor – şi, în lupta cu aceste ispite, justificăm căderile noastre, în loc să le plângem… Îndreptăţim aceste lucruri, în loc să le osândim. Şi, în loc să ne lepădăm de ele, ne complacem în această stare.
Cum să nu ne biruie apoi ispititorul şi cu celelalte ispite? Căci prin aceste ispite vin celelalte. Ispitele trupeşti deschid calea la toate celelalte ispite. Şi la cele duhovniceşti. Nu cade din credinţă şi nu rătăceşte de la învăţătura sănătoasă un suflet credincios şi smerit care, cu înfrânare şi evlavie, se sileşte să meargă pe calea sfinţeniei lui Dumnezeu. Numai aceia cad din învăţătura cea bună şi cad din cugetul curat, care, mai întâi, cad în păcate, trăiesc în păcate ascunse, vorbesc despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în inima şi în viaţa lor, în intimitatea şi în ascunzişul lor, au încă pofte ascunse, păcate ascunse de care nu vor să se lepede şi pe care nu vor să le părăsească, pentru că nu-L iubesc pe Dumnezeu, ci iubesc trupul şi lucrurile de pe pământ. Şi cred că în felul acesta se poate ajunge la mântuirea sufletului.
Ne înşelăm, iubiţilor! Nu putem câştiga Împărăţia lui Dumnezeu fără jertfe. Nu putem să mergem pe calea lui Dumnezeu împreună cu calea păcatului. Nu putem să slujim şi lui Dumnezeu, şi lui mamona. Nu putem să slujim la doi stăpâni. Nu putem bea şi paharul Domnului, şi paharul dracilor. Ne înşelăm! Ori suntem stăpâniţi de Duhul Domnului şi o rupem cu duhul păcatului, ori atunci ne amăgim şi ne înşelăm singuri, mergând şi cu Duhul Domnului, şi cu duhul alcoolului, cu duhul vrăjmaşului, cu duhul satanic.
Iată lucruri la care trebuie să gândim adânc. Pentru că acestea ne pot nimici mântuirea noastră. Celor despre care spune în Evanghelie că s-au înfăţişat înaintea Mântuitorul şi se lăudau: „Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău, n-am scos noi draci, n-am făcut noi minuni?”, El nu le spune: „N‑aţi făcut!”, ci le spune: „Aţi lucrat fărădelege”. Căci în faţa Domnului nu cuvintele ne vor justifica pe noi, ci faptele. Faptele noastre vor fi judecate înaintea lui Dumnezeu după purtarea pe care am avut-o în faţa Lui. Cuvântul sfânt ne porunceşte să ne îndemnăm la sfinţenie, aşa cum ne-a poruncit El. Avem fiecare ispitele noastre; avem fiecare slăbiciunile noastre; suntem încă fiecare dintre noi atât de mult stăpâniţi de slaba noastră fire pământească. Sfântul Apostol Pavel spune la Romani 7: „Când vreau să fac binele, răul este lipit de mine”. Dar asta nu înseamnă că mă las stăpânit de rău şi că mă duc mai departe pe calea răului. Ci mă lupt! „Mă lupt”, spune Sfântul Apostol Pavel. „N-am ajuns desăvârşit, dar mă lupt. N-am ajuns încă, dar alerg. N‑am ajuns desăvârşit, dar caut desăvârşirea”. Şi în aceasta stă meritul cuiva, frumuseţea cuiva, cinstea cuiva şi răsplata cuiva. Alergând, luptând, el caută să ajungă la desăvârşire.
Şi cu privire la acest lucru, noi avem mult de gândit fiecare. Avem ispite pe care trebuie să le biruim. Avem păcate în care trăim de ani de zile. Din astea trebuie să ieşim. Avem porniri şi slăbiciuni fireşti în noi. Fiecare îşi cunoaşte firea sa şi ştie în ce păcat este ispitit să cadă mai uşor. Cu acest păcat trebuie să fim mai necruţători.
A fost cineva cândva beţiv? Acela trebuie să nu bea nici un pahar cu vin, nici un strop, niciodată. Nici un fel de alcool.
A fost cineva cândva desfrânat? Acela trebuie să se ferească de tot ceea ce poate să-i trezească în inimă vechile păcate şi să-l atragă pe vechiul lor drum prăpăstios.
A fost cineva lacom cândva? A fost cineva dornic şi iubitor de distracţiile păcătoase? Acela trebuie să rupă orice contact cu tot ceea ce a fost cândva pentru el slăbiciunea cea mai mare şi primejdia cea mai mare a ispitirii. Pentru că vrăjmaşul pe această cale caută să ne zdrobească inima şi să ne nimicească mântuirea sufletelor noastre: prin ispitele de care am fost cândva mai tare biruiţi şi prin acelea de care firea noastră este mai gata să se lase cuprinsă. Şi, dacă în inima noastră mai avem încă păcate de ascuns: lăcomie, dorinţă de slavă deşartă, aplecare spre distracţiile păcătoase, [să o rupem pentru totdeauna cu ele] (…).
O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol.5
