De a ta, frate, este vorba, nu de a fratelui tău, căci te vei înfăţişa cu candela ta, cu untdelemnul tău… Este untdelemn în candela ta? Căci toţi vom aţipi în lumea aceasta şi în duhul acestei lumi, şi în noaptea aceasta întunecoasă… Toţi vom aţipi, dar deodată se va auzi glasul Mirelui Ceresc, glasul îngerilor care vor striga: „Iată Mirele! Ieşiţi-I înainte!”… Iar fecioarele înţelepte aşa de frumos se vor deştepta şi-L vor întâmpina pe Domnul Iisus când îşi vor aprinde candelele pline cu untdelemnul strâns cu grijă, cu lacrimi, cu jertfe, cu post… Şi apoi vor intra fericite cu Domnul lor iubit.
Dar ce va fi cu fecioarele cele neînţelepte, care, deşi aveau dorinţa să-L vadă pe Mire, nu au nimic în candelele lor? Şi numai când e prea târziu mai caută şi ele să-şi pregătească untdelemnul… Abia atunci, în clipa aceea măreaţă, au început şi ele să alerge şi să plângă, şi să se roage să li se dea şi lor untdelemn… Lor, care până atunci poate că de multe ori se certau cu cele înţelepte că prea mult aleargă… Să mai odihnească şi ele, să mai doarmă şi ele… Dar înţeleptele au alergat atunci, ca să se bucure acum… Cele neînţelepte s-au bucurat atunci de lumea aceasta, ca să plângă acum fără Dumnezeu.
Dar totul a fost în zadar, ele au rămas afară!…
O, dragii mei, surori şi fraţi, aşa a spus şi Părintele Iosif: „Oastea Domnului este o ceată de păcătoşi iertaţi, adunaţi la picioarele Crucii Domnului Iisus Hristos”… Şi cum striga apoi ceva mai târziu: „Fraţilor, înapoi la picioarele Crucii lui Hristos!”.
Când stai la picioarele lui Hristos adânc smerit… când în fiecare clipită îţi aduci aminte de Jertfa care s-a plătit pentru iertarea şi răscumpărarea ta, atunci tu nu mai poţi avea gând rău. Nici un gând rău nu va mai veni asupra ta cât timp eşti cu ochii aţintiţi spre Iisus cel Răstignit, Care a suferit pentru tine şi pentru păcatul tău.
O, dragii mei, multe ar fi de spus, dar lucrul de căpetenie este să ne plecăm în faţa lui Hristos. Poate că am vrea să fim şi noi, şi copiii noştri, şi casele noastre, şi toţi ai noştri credincioşi şi să-L aibă pe Hristos – dar nu putem.
Îmi amintesc de o întâmplare de demult. Căzuse mielul unui om într-o groapă pentru apărarea tancurilor şi sta acolo behăind. Nu-l auzea nimeni în câmpia întinsă. Din întâmplare, a trecut pe acolo un copil mic şi, de mila mielului, a început să plângă cu hohote; să plângă, să plângă mult de tot… Până când, într-un târziu, cineva l-a văzut şi se întreba: „Oare ce s-o fi întâmplat cu copilul acela de plânge aşa de rău acolo?” Şi apropiindu-se, a văzut mielul pe care copilaşul singur nu îl putea scoate afară. Oricât se zbătea mielul să iasă din groapă, singur nu putea. Copilul plângea de mila mielului.
O, dragul meu tată care ai copii necredincioşi, coboară-te în groapă!… Coboară-te la picioarele Domnului Iisus Hristos şi plângi!… Coboară-te în camera ta şi plângi acolo în colţul tău, căci cu mustrările tale şi cu iuţimea ta, şi cu îndemnurile tale fireşti nu-l vei putea întoarce la Dumnezeu. Coboară-te acolo şi plângi acolo în groapă. Plângi la picioarele Domnului Iisus pentru fiul tău, pentru fiica ta. Plângi, soţule, pentru soţia ta şi pentru casa ta care nu-i întoarsă încă la Dumnezeu nici acum… Şi îţi pune atâtea piedici pe drumul lui Hristos… Plângi pentru copiii tăi care nu sunt aşa cum ai vrea să fie…
Plângi! Plângi mult, fratele meu şi sora mea, şi Hristos te va auzi şi te va vedea, şi va veni la tine. El va primi lacrimile tale şi când nu ştii tu… Şi, când va hotărî El, va cerceta inima fiului tău sau a fiicei tale… Şi poate numai după moartea ta ei îşi vor aduce aminte: „Eu am avut un tată atât de bun, dar nu l-am preţuit şi nu l-am ascultat”… Şi abia atunci vor plânge cu un aşa hohot de mare şi nu-i va putea opri nimeni, când vor striga în gura mare: „Ce să fac să fiu ca tatăl meu?”, când nu se va mai găsi nimeni să le spună lămurit: „Deschide-ţi inima şi primeşte-L pe Hristos aşa cum tatăl tău L-a primit pe Hristos în inimă şi a trăit cu El până la capăt”.
Aşa va fi, frate, şi cu cei pe care îi iubeşti şi tu, dacă te vei lupta lupta cea bună a credinţei.
În faţa lui Dumnezeu, noi avem datoria sfântă nu să ne iubim numai familia noastră, ci să iubim aşa cum a iubit Hristos: şi pe vecinii noştri, cunoscuţii noştri, colegii noştri şi pe toţi câţi ne înconjoară, ca toţi să ajungă să-L cunoască şi să-L primească cu bucurie pe El.
O, dragii mei, lăsaţi Duhul lui Dumnezeu să lucreze în inimi! Nu-L opriţi! „Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca să primiţi har.” Numai dacă ne vom smeri puternic, harul lui Dumnezeu va veni. Căci fără El nu putem face nimic.
Şi, fiindcă mai avem aşa de puţină vreme până când se va încheia lucrarea pe ogorul pe care ne-a ales Dumnezeu, frate lucrător, mai seamănă, mai seamănă cu lacrimi… Seamănă prin Duhul Sfânt şi smereşte-te adânc. Arată-L pe Hristos, ca să poţi avea răsplătire la urmă…
din vorbirea părintelui Heredea (Gavriş) la nunta de la Corocăieşti – ianuarie 1978
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
