Mă apasă ca o piatră nevegherea unui ceas;
de ce chiar atunci, Iisuse, fără minte am rămas?
Unde mi-a fost duhul, oare, unde inima arzând?
Chiar când trebuia mai treze, le-am avut mai dormitând.
Ce somn vinovat… şi cine m-a făcut să dorm aşa,
când Tu suspinai, Iisuse, şi-mi plângeai ‘napoia mea?
Alergasem toată vremea, pentru alții, peste tot,
iar acuma lângă Tine cad de somn şi nu mai pot.
Oare cât mi-ai plâns alături pentru starea mea, Iisus,
când știai cu câte lacrimi voi fi eu, când Tu Te-ai dus?!
De ce oare-ai plâns la mine şi-ai tăcut și m-ai lăsat,
când știai cât îmi va pare rău de somnul vinovat?
…Ţi-am căutat în urmă semnul urmei paşilor iubiți
le udam, călcând, cu lacrimi, dar curând n-au fost găsiți;
s-a sfârşit atât de grabnic ceasul meu cel fericit,
numai plânsul nevegherii nu-l ştiu când va fi sfârşit.
Oare n-ai plecat de-a pururi? Oare-ai să mă poți ierta?
Oare Te mai poți întoarce unde-a plâns iubirea Ta?
Oare-n ochii Tăi, Iisuse, n-am pierdut eu prețul sfânt?
Vai, cine-ar putea să-Ți spună cum mă doare şi cum sunt!…
TRAIAN DORZ
