1. Când cineva este în stare să spună: chiar dacă drumul meu va fi rău, eu tot pe el vreau să mă duc, – atunci e limpede că nu mai ai ce-i face.
Când cineva îţi pune înainte părerea lui mai dinainte formată, împotriva oricărei păreri bune pe care i-ai arătat-o, acela, cu cât îi vorbeşti mai mult despre calea cea bună, cu atâta se va împotrivi mai tare contra ei.
Şi o va urî mai puternic
şi va lupta contra ei mai înverşunat.
2. Până când omul nu cunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu, desigur, nu e un nenorocit. Fiindcă nu se poate vorbi de o mântuire a cuiva decât din clipa când începe să cunoască neprihănirea prin care Dumnezeu îi făgăduieşte omului această mântuire.
Dar când omul refuză mijlocul mântuirii pus la îndemâna sa de către Dumnezeu şi începe să-şi construiască pentru asta el însuşi un mijloc al lui,
atunci este un nebun, întocmai ca unul care ar refuza să se suie într-o corabie puternică pentru a trece marea, construindu-şi el singur o bărcuţă a lui pentru asta…
Sau ca a unuia căzut într-o mlaştină care refuză frânghia ce i se aruncă spre salvare – şi încearcă el să se scoată sigur, trăgându-se de părul capului său ori de urechile cizmelor sale, spre a ieşi afară…
3. O, suflete drag, te rog, nu refuza şi nu dispreţui îndrumarea lui Dumnezeu, nici sfaturile şi chemările fraţilor tăi, care doresc salvarea şi îndreptarea ta.
Nu-ţi pune înainte părerea ta ca singura părere bună,
nici calea ta sau încredinţările şi învăţăturile tale ca singurele căi adevărate
– când ţi se arată altele nespus mai bune… cele pe care au mers înaintaşii sfinţi,
cele dovedite drepte şi adevărate prin roadele pe care le-au adus
şi prin durata lor de-a lungul veacurilor.
4. Hristos este sfârşitul Legii şi în înţelesul că nimeni nu trebuie să mai pună Legea lui Moise vreodată înaintea Lui.
Vremea Legii a trecut odată cu Venirea lui Hristos.
Vremea lunii a trecut odată cu venirea soarelui, du¬pă cum vremea călătoriei cu carul cu boi a trecut oda¬tă cu venirea trenurilor, a avionului, a maşinilor.
5. Oricine s-ar întoarce acum la călătoria cu carul ar fi nu numai un om pierdut, dar şi un om nebun. Fiindcă şi-ar irosi zadarnic şi timpul, şi forţele sale, – în timp ce lângă el este un mijloc nespus mai bun, mai uşor, mai sigur şi mai grabnic de a ajunge la ţinta dorită.
Iată dar ce fac aceşti oameni care doresc să reînvie iarăşi umblarea prin poruncile Legii, pentru a se mântui prin ele.
Ei seamănă cu nişte copii care suflă într-un balon spart…
Sau cu nişte oameni care încearcă să-l mai învie prin reanimare pe un om mort de mult.
6. Hristos a adus sfârşitul Legii. Şi ce este sfârşit de Dumnezeu, aceea e sfârşit pentru totdeauna. Oricât s-ar mai trudi cineva să-i mai prelungească viaţa.
Timpul Legii s-a sfârşit la Hristos. S-a sfârşit şi gata!
Puterea Legii s-a sfârşit la Hristos. S-a sfârşit şi nu mai este.
Mântuirea Legii s-a sfârşit la Hristos. S-a sfârşit şi nu va mai fi niciodată.
De unde începe Hristos, nu mai este loc pentru nimeni altcineva.
De aceea, cine nu-L primeşte pe El nu va mai avea altă mântuire niciodată.
7. Adevărata înţelegere este a vedea Adevărul dintr-o dată. Şi adevărata credinţă este a primi adevărul ce l-ai cunoscut.
Când Dumnezeu ne pune la îndemână, în dar, o mântuire atât de mare, prin dragostea şi prin mila Sa faţă de noi, – cel mai potrivit lucru din partea fiecăruia dintre noi este să primim îndată acest dar dumnezeiesc dat prin credinţă, fără să mai amânăm şi să mai tot bâjbâim neîncrezători când în dreapta, când în stânga porţii deschise, ci să intrăm îndată şi fericiţi prin poarta deschisă a acestei mântuiri, slăvindu-L pe Mântuitorul Care ne-a deschis-o acolo unde era mai înainte un zid de netrecut.
8. A predica despre Iisus poate orice profesionist al credinţei, orice angajat plătit sau răsplătit al unei confesiuni.
A face o vorbire sau o vorbărie religioasă poate orice pomănar care umblă după foloasele unora şi după câştigul milog…
Dar a mărturisi nu poate decât unul care a fost mort şi a înviat,
unul care a fost pierdut şi a fost aflat,
unul care era rob chinuit de diavolul – şi a fost răscumpărat, vindecat şi eliberat de Hristos.
9. Cuvântul mărturisitorului poartă în el însuşi puterea încredinţării adevărului.
În momentul când auzi o mărturisire adevărată, duhul acestei mărturii lucrează convingător asupra celui ce o ascultă.
Căci împreună cu mărturisirea gurii lucrează şi lumina, şi lacrima ochilor.
Lucrează şi vibrarea inimii, lucrează şi strălucirea feţei,
lucrează şi căldura duhului…
Aşa este mărturisirea cea adevărată. Aşa va mărturisi unul care Îl are într-adevăr pe Iisus în el ca Domn şi Mântuitor personal.
10. O adevărată mărturisire cu gura are şi întreaga participare a credinţei din inimă…
Duhul din inimă va merge împreună cu cuvântul din gură.
Şi atunci cuvintele vor fi şi calde, nu numai luminoase.
Vor avea şi miez, nu numai coajă.
Vor avea şi simţire, nu numai sunete.
11. Ceea ce numai luminează, dar nu încălzeşte,
şi are formă, dar n-are şi fond,
şi are numai sunet, dar nu şi simţire
– nu este şi nu poate fi o mărturisire adevărată şi vrednică de Hristos.
Şi dacă nu este mărturisire – nu este viaţă.
Şi dacă nu este viaţă – nu este nici Hristos.
Iar unde nu este Hristos – este pierzarea cea mai nenorocită.
12. Înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere, în primul rând, forma unui lucru, ci miezul lui.
Se are în vedere ca amândouă aceste condiţii ale mântuirii să fie îndeplinite: şi botezul, şi credinţa.
Nimeni care nu face una întâi şi apoi pe cealaltă să nu-l judece, nici să nu-l dispreţuiască pe altul, care le-a făcut invers: întâi pe cea de-a doua, apoi pe prima.
Când sămânţa este semănată, – n-are prea mare importanţă dacă vine întâi soarele peste ea sau dacă vine ploaia. Însemnat lucru este să vină amândouă – fiindcă, pentru a aduce rod, amândouă sunt necesare în aceeaşi măsură.
13. La intrarea de drept, prin botez, în rândurile Bisericii lui Hristos se cere întâi mărturisirea cu gura… Ori a acelui care se botează, dacă este mare, ori a părinţilor săi trupeşti şi sufleteşti, dacă este mic.
Dar după aceea, oricum, i se cere şi credinţa sa personală.
La mărturisirea cu gura, se cere neapărat adăugată şi credinţa cu inima. Adică predarea lui de fapt în slujba lui Hristos, prin naşterea din nou, prin convertirea sa, – după cum este poruncit: Câţi în Hristos s-au botezat, în Hristos să se şi îmbrace…
14. Să dorim neîncetat această mântuire fericită.
Să muncim şi să luptăm neîncetat pentru dobândirea ei, supunându-ne singuri la toate rânduielile cerute de primirea ei.
Ea este o cunună a vieţii.
Un premiu ceresc.
O fericită şi binecuvântată naştere şi înfiere pe care ne-a dăruit-o Jertfa Mântuitorului nostru Iisus.
Şi ostenelile ascultării noastre de El.
15. Darul bun primit – dar folosit rău – poate fi şi luat.
Nu am văzut noi oare că, dacă omul îl foloseşte rău, Duhul Sfânt Îşi retrage participarea Sa de la lucrarea acelui om cu darul care îi fusese dat?
Ba da! Am văzut. Şi poate vedea aceasta oricine are darul descoperirii darurilor şi al roadelor lor!
16. Cel dintâi şi cel mai însemnat lucru este ca fiecare dintre noi să-şi recunoască darul său şi locul său, şi datoria sa cu acest dar în slujba Lucrării lui Dumnezeu.
Odată ce ne-am cunoscut şi ne-am recunoscut slujba la care am fost chemaţi, cu cea mai adâncă smerenie şi curăţie de inimă trebuie să ne ţinem cu tărie statornică de slujba aceasta.
De slujirea aceasta, şi nu de alta.
17. Ce bine este când fratele care a primit slujba învăţării se ţine, în primul rând, el însuşi şi cu cea mai ascultătoare grijă de învăţătura pe care o dă altora!
Când el însuşi trăieşte, în primul rând, după îndrumările şi sfaturile pe care le dă el celor pe care îi învaţă.
Adică împlineşte el însuşi primul porunca pe care trebuie să ceară altora s-o împlinească.
18. Când a fost oare mai multă nevoie de orientare sănătoasă în credinţă, de înţelepciune în învăţătură şi de statornicie în dragoste ca acum?
Când a fost mai mare lipsă de unitate între fraţi, de armonie în felul de cunoştinţă şi de credinţă între creştini?
Când au fost oare mai multe şi mai felurite vânturile învăţăturilor rele aduse prin viclenia atâtor lucrători răi şi prin şiretenia lor în atâtea mijloace de amăgire ca astăzi?
Atunci cum nu mai este nevoie de aceste daruri ale Duhului Sfânt?
Fericit cine le caută şi le foloseşte bine.
19. Nu din pricină că n-ar mai fi nevoie de aceste daruri nu mai sunt ele astăzi.
Ci din pricină că sunt atât de puţini cei care să le folosească după voia lui Dumnezeu…
Şi atât de mulţi cei ce le folosesc rău.
20. Darurile Duhului Sfânt sunt şi astăzi, – numai că ele nu mai sunt puse în slujba Domnului şi nu mai sunt călăuzite de Duhul Sfânt.
Ci sunt puse în slujba omului şi călăuzite de firea lui pământească.
De aceea ele n-au ca rod unitatea şi sfinţirea, ci au ca rod dezbinarea şi păcatul.
Aceasta este urmarea neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu… Şi, desigur, nu poate avea un alt sfârşit decât osânda veşnică…
O, Doamne Duhule Sfinte, dă-ne, Te rugăm, totdea¬una călăuzirea Ta puternică, spre a şti să folosim bine tot ce ne dai Tu.
Amin.
,Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
