Păcătosule! Dumnezeu te rabdă! Şi te-a răbdat atât de mult! Îngerii s-au minunat de răbdarea acesta! Ei credeau că El te va lovi, dar s-a abţinut. El încă te rabdă! El încă te suferă! Câtă îndelungă răbdare!…
Aţi văzut vreodată un om răbdător să înjure? Iată, un nemernic îl întâlneşte pe stradă şi-l batjocoreşte, bătându-şi joc de el în faţa unei cete de copii. El însă rabdă. Acela îl scuipă în faţă. El mai rabdă încă. Insultătorul îl loveşte. El rabdă în tăcere. „Loveşte-l cu trestia!” – îi zice unul. „Nu, zice el, eu îl iert pentru toate”. Şi nelegiuitul îl trânteşte jos şi-l tăvăleşte în tină, iar el rabdă şi, ridicându-se plin de murdărie, îi zice: „Dacă ai ceva, vreo nevoie, ca să-ţi pot veni în ajutor, cu toată dragostea o fac”. Chiar în clipa aceea, ticălosul este arestat de un magistrat, pentru nişte datorii. Şi omul de care el şi-a bătut joc atât de mult, scoţându-şi punga din buzunar, plăteşte întreagă datoria aceluia, zicându-i: „Mergi în pace, eşti liber!” Omul mizerabil, drept răsplată, îl scuipă iar în faţă. Acum, ziceţi voi, să-l lăsăm în seama legii! Mai poate fi vorba de răbdare aici?
Aşa i s-ar fi întâmplat omului, dacă răbdarea lui Dumnezeu i s-ar fi sfârşit. Dar, deşi El este apăsat ca şi carul sub greutatea snopilor, totuşi osia carului nu se rupe. El îi rabdă încă pe păcătoşii nepocăiţi.
Şi acum, trecând la a patra parte a stării noastre de vorbă, rog pe cititor să dea cea mai mare ascultare celor ce vor urma.
Mă tem că unii din voi n-au privit niciodată păcatul în această lumină, adică să vadă cât de mult păcatul Îl întristează pe Dumnezeu, fiindcă atunci n-ar mai fi dorit să-L întristeze şi mai departe. Pe de altă parte, sunt alţii care simt că păcatul este un lucru tare neplăcut şi doresc să scape de el.
Aceasta e ceea ce voim să spunem: nu numai că Dumnezeu rabdă încă păcatul, ci, în persoana Fiului Său, Dumnezeu poartă păcatul şi-l ia asupra Lui. Aceste cuvinte ar avea o însemnătate adâncă dacă ar fi puse pe buzele lui Iisus: „Eu sunt apăsat de voi cum este apăsat carul încărcat cu snopi”. Aici era problema cea mare: Dumnezeu trebuia să pedepsească păcatul, şi totuşi dorea să-Şi arate milostivirea Sa faţă de păcătoşi. Cum avea să se facă aceasta? Iată cum: Iisus vine să moară în locul nostru. Greutatea osândei este pusă pe umerii Săi. Vedeţi cum sunt de îngrămădiţi snopii păcatelor omeneşti peste El?
„Cu dragoste multă-n tăcere adâncă,
El poartă marea şi trista povară;
eu sunt vinovatul, a mea este vina,
dar Tu cu-ndurarea purtat-ai păcatul,
ruşinea şi marea ocară.”
Dumnezeu a aruncat asupra Lui toate păcatele noastre. Aici stau ele ca snop peste snop până ce, gârbovit şi apăsat, El strigă, ţipând, asemenea carului încărcat cu snopi, care geme în timp ce merge. El a fost batjocura batjocoriţilor. El a purtat bolile noastre şi cu durerile noastre s-a îmbrăcat. Priviţi-L!… Vedeţi-L!… Sudoarea Sa e picuri de sânge care cad pe pământ. Irod îşi bate joc de El. Pilat Îl dispreţuieşte. Ei I-au dat palme Regelui Iudeii. „Eu ţineam spatele celor ce Mă loveau şi obrazul Meu acelora care Mă pălmuiau; n-am ascuns faţa Mea de batjocură şi scuipat”. L-au legat de stâlp, L-au bătut cu vergi, dându-I nu mai puţin de 40 de lovituri fără una; „căci nu este cu nici una mai puţin pentru El”. „Pedeapsa noastră a luat-o El, ca noi să avem pace. Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Priviţi-L! Ca un car încărcat cu snopi păşeşte El pe uliţele Ierusalimului: plângeţi, fiice ale Ierusalimului, deşi El v-a spus: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi!…”. El este întovărăşit de strigăte animalice care se aud în urma Lui când trece pe stradă gârbovit sub greutatea crucii apăsătoare şi grea de păcatele noastre.
Îl duc la Golgota. Aici Îl trântiră pe spate, Îi întinseră mâinile şi picioarele, şi piroanele blestemate Îl pătrunseră prin părţile cele mai simţitoare ale corpului Său, acolo unde se întâlnesc cei mai mulţi nervi. Ei ridică crucea. O, Mântuitorule sângerânde, Ţi-a sosit timpul durerilor celor mai amare!… Cu o smucitură şi putere barbară, ei înfig crucea în pământ. Piroanele Îi sfâşie mâinile şi picioarele Sale. Ce dureri!… Ce dureri!…
El stă atârnat în cele mai grele chinuri, căci Dumnezeu L-a părăsit. Duşmanii Săi Îl urmăresc şi zic: „Iată că n-are cine să-L scape!”. Ei îşi bat joc de goliciunea Lui; arătă cu degetul frica Lui de moarte. Se uită chiorâş la El, Îl fixează cu privirea, Îi necinstesc suferinţele prin glume murdare. Din rugăciunea Lui fac joc de cuvinte. De fapt, El nu mai este om, ci vierme strivit în picioare. Cu greu îşi poate închipui mintea omenească cum că El este şi Dumnezeu. Frigurile Îl mistuie, gura Îi este uscată ca o floare arsă de soare şi El strigă: „Mi-e sete!” Şi tot ce i se poate da este oţetul. Soarele nu vrea să-şi mai dea lumina şi bezna întunecoasă a acestei amiezi înspăimântătoare este un simbol potrivit al întunericului din sufletul Său. Fiori de groază plutesc deasupra pământului, iar El strigă cu glas mare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?…”
Într-adevăr, o cât de îngreuiat a fost El! N-a fost niciodată o durere, ca durerea Lui! Toate durerile inimii omeneşti s-au adunat în inima Lui şi pedeapsa vinovăţiei păcatului omenesc, s-a revărsat peste corpul şi sufletul Său, ca apa mării peste uscat.
Şi păcatul să fie pentru noi un lucru de nimic? Să râd eu de ceea ce L-a făcut pe Mântuitorul meu să geamă? Să joc şi să fac nebunii cu ceea ce a sfâşiat inima Lui?
va urma
Păcatul / Ioan Marini. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010
