Botezul Domnului este o sărbătoare cu multiple semnificaţii şi, mi-aş permite să spun, că orice sărbătoare creştină poate fi privită dintr-o anumită perspectivă şi ca o provocare, o provocare a „devenirii întru fiinţă”, ca să îl parafrazăm pe părintele Rafail Noica, şi el, la rândul său, parafrazându-l pe ilustrul filosof.
Boboteaza este, fără îndoială, un început, este momentul de debut al activităţii publice a Domnului Hristos, care, observăm, e marcat prin recunoaşterea Persoanei lui Hristos de către Ioan Botezătorul. Sf. Ioan se cutremură, tremură, ezită şi consideră inadecvat să boteze el, căci tocmai invers s-ar cuveni, ca Domnul să-l boteze pe Ioan, însă iată că dreptatea lui Dumnezeu e în contra logicii omeneşti şi Domnul îi spune: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Robul ascultă, Domnul Se pleacă în desăvârşită smerenie şi Epifania completă se înfăptuieşte, căci glasul Tatălui răsună „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17), iar porumbelul Duhului Sfânt pluteşte în văzduh, deasupra capului lui Iisus Hristos şi, totodată, deasupra apelor Iordanului. Consecinţa acestei Arătări se constituie într-un alt tip de început, anume al întregii firi. Creaţia pe de-a-ntregul este reînnoită prin energiile dumnezeieşti care o pătrund curăţindu-o de rău şi de moarte, redându-i proprietăţile benefice cu care a fost înzestrată la Facere. De altfel, similitudinea evenimentelor este evidentă: Sfânta Treime prezentă, şi la Facere şi acum, la Botez, Duhul pluteşte peste ape, iar Cuvântul lui Dumnezeu e Cel care realizează concret acţiunea creatoare mântuitoare.
În evenimentul Botezului Domnului însă există, am risca să spunem, o condiţionare a acţiunii dumnezeieşti de către om. Dumnezeu înnoieşte, încarcă, la Epifanie, întreaga creaţie cu energii vitale, sfinţitoare, purificatoare, dar ele nu se concretizează în procese evidente decât dacă omul devine coparticipant la această sfinţire. Adamul întreg e reprezentat aici prin Sfântul Ioan Botezătorul. Deci participarea umanului există, însă mai rămâne de împlinit, peste veacuri, participarea fiecărei persoane umane la acest eveniment.
Aşadar, Boboteaza nu este o rememorare, nu e ceva de care ne amintim cu o oarecare pioşenie sau evlavie, ci Epifania aceasta trebuie să se petreacă în adâncul fiecăruia dintre noi, în profunzimile fiinţei noastre. De altfel, integrarea în istoria personală a acestei sărbători se începe deodată cu intrarea noastră în creştinism, la propriul botez, iar reiterarea an de an a Botezului Domnului, mai ales prin minunata slujbă a Sfinţirii Agheasmei celei Mari, este o permanentă reînnoire a izvorului de har dumnezeiesc pe care marea iubire de oameni a lui Dumnezeu îl varsă în lume, mai mult chiar, pe tot parcursul existenţei noastre şi nu doar la soroacele liturgice, ne este izvor nesecat de har, botezul pocăinţei, cristelniţa lacrimilor de la Taina Mărturisirii.
Şi totuşi ce ne lipseşte ca viaţa noastră să aibă plinătate şi sfinţenie, ca firea noastră rănită, bolnavă, zăcută-n întuneric să revină la viaţă? Ne lipseşte conlucrarea noastră cu acest har, asumarea şi ascultarea invitaţiei pe care Hristos ne-o face azi şi mereu. Fără ca noi să spunem „Da!” lucrării hristice în noi, harul nu va putea rodi, căci el nu se lucrează decât în libertate. Şi nu e vorba de un „da” declarativ şi atât, ci de o atitudine de permanentă deschidere a persoanei noastre în faţa marii Epifanii. Priviţi de câtă cinste ne învredniceşte Dumnezeu… Marea Lui lucrare mântuitoare, Arătarea Lui, înnoirea pe care azi o face întregii firi nimeni nu o poate zădărnici decât omul. Astfel că fiecare pentru sine însuşi, dar şi fiecare pentru întregul Adam e chemat să spună „Da!” sau „Nu!” dumnezeieştii Arătări, şi să spunem „Da!”, un „Da” al păcii, libertăţii şi luminii cu toată fiinţa şi cu toată viaţa noastră. Amin.
Protos. Atanasie PALEU
