din cuvântul fratelui Traian Dorz
la adunarea de consfătuire de la Pechea – 19 iulie 1985
După cum a fost o zi în care ne-am întâlnit pentru prima dată cu cei iubiţi ai noştri dinainte, a fost o zi în care ne-am întâlnit pentru ultima dată cu ei. Noi ne-am obişnuit să ne ştim şi să ne privim. Nu ne vedem astăzi, nu ne vedem acum, nu ne vedem la adunarea asta, ne vom vedea la nunta, la adunarea cutare, la întâlnirea de dincolo. Ne-am obişnuit, ştiindu-ne încă în viaţă, să ne întâlnim unii cu alţii. Şi chiar dacă eram depărtaţi trupeşte unii de alţii, sufleteşte ştiam că trăim şi că umblăm printre noi şi că putem să ne revedem. A venit totuşi o zi în care ne-am întâlnit cu mulţi dintre cei iubiţi ai noştri pentru ultima dată pe pământ. Noi nu ştim ziua aceasta. Dar o putem prevedea când se apropie…
Mântuitorul a prevăzut ultima stare împreună cu ucenicii Săi la Cina cea de Taină. Le-a spus atunci cel dintâi cuvânt, un cuvânt care le-a străpuns adânc inimile când a zis: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti”.
(…) Capitolul 17 [din Evanghelia după Ioan], toate cuvintele şi adevărurile conţinute acolo au fost ultimul cuvânt spus de Mântuitorul ucenicilor Săi la ultima lor întâlnire.
A venit o vreme şi în viaţa celor care fuseseră împreună cu ucenicii, tot aşa, [să li se spună] un ultim cuvânt.
Nu de mult am sărbătorit plecarea, martiriul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; în luna trecută.
În luna asta, mâine, sărbătorim amintirea unuia dintre cei mai mari profeţi ai lui Dumnezeu: Sfântul Profet Ilie.
Luna viitoare vom sărbători alte despărţiri: Adormirea Maicii Domnului, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Toate aceste evenimente sunt ca nişte puternice comori şi stâlpi în istoria Bisericii şi în viaţa credincioşilor. Noi am dori ca fraţii să fie pentru totdeauna cu noi. Ne obişnuim cu un frate… Cu cât e mai în vârstă, cu cât e mai cunoscut; cu cât a lucrat mai bine, ne-am simţit ca la umbra unui copac puternic. Am scuturat din crengile lui şi ne-am hrănit. Ne-am adăpostit la umbra lui şi am fost scutiţi de dogoarea zilei. Ne-am adăpostit după trunchiul lui şi am fost salvaţi de loviturile grindinii. Am stat sub adăpostul frunzişului său, am fost adăpostiţi de ploaie. Dar când dintr-odată a fost tăiat copacul acesta şi noi am rămas în mijlocul câmpului, în mijlocul bătăii vânturilor, atunci… abia atunci am văzut ce mare binecuvântare era pentru noi adăpostul acesta şi cât de singuratici şi de primejduiţi am rămas când ne-a fost luat.
Noi am fost nişte copii când a fost luat Părintele Iosif din mijlocul nostru. Eram tineri şi trupeşte, şi sufleteşte. Eram nişte copii neajutoraţi şi fără experienţă, şi fără relaţii. Lucrarea lui Dumnezeu era atât de mare şi ne cerea atâtea jertfe, şi noi eram neputincioşi în toate privinţele. Câtă vreme l-am avut pe Părintele Iosif, am stat ca la adăpostul unui zid puternic. Toate vânturile l-au lovit pe el. Toate loviturile au căzut asupra lui. Noi ne desfătam la umbra lui şi lucram frumos, dar lucram ca nişte copii adăpostiţi în casa părintească, la umbra şi la ocrotirea părinţilor. Numai când ne-a fost luat dintr-odată am simţit – am scris în istoria Oastei cele de-atunci – eu, cel puţin, m-am simţit ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid puternic la care m-am adăpostit şi am rămas singur dintr-odată, în bătaia tuturor vânturilor şi valurilor. El pentru mine a fost şi trupeşte, şi sufleteşte un adăpost neuitat şi binecuvântat.
(…) Ani de zile am umblat alungaţi dintr-o parte a ţării în cealaltă. Nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului. Ne numeau trifişti, schismatici, eretici, sectari, în toate felurile eram batjocoriţi. Numele noastre erau date pe lista celor pe care trebuia să-i urmărească jandarmii, să-i aresteze oriunde vor fi şi să-i înainteze din post în post, sub escortă. Aşa eram priviţi atunci, înainte de război, îndată după moartea Părintelui Iosif. Am trecut însă prin toate… Ştie Dumnezeu de câte ori am străbătut judeţele Moldovei pe jos, cu fraţi din Putna (Covurlui se chema atunci), Focşani, în sus până înspre Bacău şi până dincolo, în sus, spre Munţii Carpaţi. Dar am mers din sat în sat, îmbărbătând pe fraţi, îndemnând la dragoste şi la statornicie. Am avut destule lupte şi încercări, zeci de ani. Dar iată cum Dumnezeu a făcut ca Lucrarea aceasta să câştige şi să rămână în picioare. Şi astăzi să ne bucurăm din toată inima de atâtea adunări binecuvântate, pe care atunci numai printr-o credinţă puternică le puteam întrevedea, în cine ştie ce viitor îndepărtat. Şi Dumnezeu astăzi ne-a ajutat să ne vedem ochi către ochi, faţă către faţă. Binecuvântăm pe Domnul, Care este aici, în mijlocul nostru, Care aude tot ce spunem, Care Se bucură de tot ceea ce vede frumos în noi, Care mustră tot ceea ce este încă nepotrivit cu voia Sa şi Care va răsplăti odată pe fiecare dintre noi, în măsura în care L-am ascultat şi I-am urmat Cuvântul Său sau nu.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
