Meditaţii

Dacã nu acum, atunci când? sau despre Trai(a)nicia dor(z)ului…

Când ni se aprinde câte o nouă candelă în Cer, întregind sinaxarul de har al Împărăţiei, cel mai adesea aceasta se întâmplă din cauza nevegherii noastre, îmblânzită, oarecum, tocmai de către rugătorul dobândit de noi înaintea lui Dumnezeu, deja degrab mijlocitor pentru cei rămaşi urmăritori.

Fratele Traian are ceva din măreţia unui cuminte şi tumultos izvor ţâşnind insolit şi impetuos din cele mai tainice ţinuturi ale aşteptării şi rugăciunii implorând a izbăvire ale unui Neam. Nerutralizând ne-simţirea unei lumi (aflate în prag de grea încercare, război îndreptat într-o direcţie contrară voii lui Dumnezeu), poporului acestuia i s-a trimis la început zvon de colind dinspre Mizieş, într-un freatism reverberând tot mai desluşit, mai dumnezeiesc, a Betleem. Născut în miez de Sărbătoare din dalbe flori şi ler de ler, pruncul acesta ne-a fost dăruit tocmai pentru a reface dialogul dintre noi şi Cer. Iar ca limbaj al restaurării acestuia, al reîntâlnirii cu Dumnezeu, i s-a previzionat poezia, versul-reper, limbajul vectorial cel mai adecvat pentru un popor al suferinţei, al căutării, al cuminţeniei încremenite parcă în aşteptare.

Cu glas de clopot şi lacrimă scăpărată în pârg de vecernii, de acum el, Poetul, se va statornici stâlpnic neostoit al văzDuhului fiecăruia dintre noi, cei atinşi de adierea de har a cântării sale chemătoare. Însoţitor neobosit spre Emausul oricărui suflet (ne)urnit pe Cale, el ne va fi una din cele mai binecuvântate certitudini ale statorniciei în Adevăr şi autentică părtăşie.

Ceea ce îl distanţează pe poetul Traian Dorz de alţi autori e tocmai această dinamică a împlinirii în Dumnezeu, într-un perspectivism uimitor, neviciat nicicum de păgubosul relativism, de invazia derizoriului. Fratele Traian nu e nicidecum un producător de texte, cu anumite competenţe literare, exilat într-un stil foarte propriu, ceea ce i-ar fi asigurat oricum cu necesitate un bine meritat loc în orice evaluări ale criticii literare sau analize standardizate în zona exprimării literare a religiozităţii. Pentru el, versurile nu sunt doar simple exerciţii poetice, o chestiune de ziua a şaptea. Ci îndrăznesc să cred că el a intuit şi desăvârşit peste vremi poezia ca standard al comuniunii şi cuminecării cu Dumnezeu. Şi aceasta pentru că poezia sa continuă să schimbe vieţi, să traseze căi, să trezească inimi şi conştiinţe. Este, cred, cea mai luminoasă definiţie pe care o dădea Părintele Dumitru Stăniloae (un alt prieten nepereche al Poetului) transformării unui dar în harismă.

Cineva spunea cândva despre cuvinte că ele trăiesc atâta timp cât sunt chemate, primite, apreciate şi ascultate. După care, tăcute, se retrag în însingurare sau mor pe cine ştie unde. Pentru că, nu-i aşa, se întreba acelaşi gânditor, cine a văzut vreodată mormântul unui cuvânt?

Ne-am prea lăsat invadaţi, parcă, de mormintele nepăsării, ale singurătăţilor absurde, ale cuvintelor şi tăcerilor fratelui nostru Traian, cel dârz în dor şi mărturisire. În viaţa noastră e loc tot mai puţin pentru minunea din poezia sa. Acea minune care renaşte atitudini şi rădăcini îzvodite din Cer, acele umblări căutătoare şi vestitoare cu vreme şi fără de vreme. Iar dacă nu reuşim încă să vedem nici măcar mormintele acestor cuvintepoezie, e pentru că am uitat vinovat să ne reorientăm nădăjduitor spre Înviere.

E vremea în care oarecând, şi din cauza nevegherii noastre, fratele Traian ni s-a luat către Împărăţie. Nu l-am meritat atunci, cum nu îl merităm nici acum. Câtă vreme poezia (şi când spun poezia, mă refer la întreaga şi titanica muncă de propovăduire prin cuvânt) şi mărturia sa jertfitoare, până la tribut de sânge, continuă să zacă în mormintele nepăsării şi ignoranţei noastre, Traian Dorz ne e orice altceva, însă nu frate, adică tovarăş de luptă, de altar şi de Cer. Iar, dacă nu acum, atunci când?!

Romeo PETRAŞCIUC

Lasă un răspuns