Fie-mi îngăduit să-mi încep cuvintele repetând şi eu, ca mulţi alţii, acel stih intercalat în rugăciunile de mulţumire ale ritualului iudaic: „dai lanu“, ce se tâlcuieşte, preluându-l pe Nicolae Steinhardt: „«De ajuns nouă, Doamne!». De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta şi a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a despărţit marea şi am călcat ca pe uscat, destul e spre a-L proslăvi şi a nu înceta să-I mulţumim…“ Şi aşa mai departe. Ultimele fraze aparţin şiragului de mulţumiri aduse lui Dumnezeu de către poporul evreu.
Însă pentru noi, neamurile, creştinii celor două mii de ani, care ne-am învrednicit a primi Harul cel mântuitor şi de viaţă făcător, pe Duhul Adevărului, Care vrea să Se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească de orice păcat spre a fi împreună-moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, ce sau câte cuvinte, lacrimi şi tăceri ar trebui să folosim pentru a fi infinita zecimală din infinitul bob de grâu din infinita holdă a Secerătorului? Şi se pune firesc întrebarea: de ce recunoştinţă? De ce mulţumire? De ce? Fiindcă orice faptă a Divinităţii, fiecare minune ajunge spre a stârni şi provoca exclamaţia: „dai lanu!“ Fiindcă Dumnezeul nostru nu e ca al altora (budişti, zenişti etc.), undeva în nirvana, inaccesibil nouă, provocându-ne şi stârnindu-ne suferinţă pentru a ne putea purifica. El e lângă noi, chiar înlăuntrul nostru. Şi atunci când Îl chemăm dintr-o inimă rea şi necredincioasă, dintr-o minte împrăştiată şi aplecată spre pământ, din buze necurate şi întinate, El vine, Se pogoară şi – paradoxal – nu ne dă nici cât am vrut noi, nici cât au cerut alţii, ci mult mai mult, clătinat, îndesat, har peste har. Şi fiindcă paradoxalul e legea guvernantă a Ortodoxiei, în ceea ce priveşte suferinţa, Dumnezeul nostru e exclusivist şi monopolist: Şi-o rezervă toată numai pentru El; desigur că oricine vrea să ajungă la asemănarea cu El va avea de înfruntat necazuri. „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33), însă, aşa cum spunea Simon Weil: „Creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura“.
Tot astfel gândesc, şi pentru că mi-a dat viaţă, m-a născut în sfânta şi adevărata credinţă ortodoxă, în acest colţ de ţară, de lume, pe acest pământ binecuvântat din pricina sfinţilor noştri înaintaşi, mi-a dat inimă, minte, cuvânt, S-a lăsat ispitit de mine când Îi ceream şi-I tot ceream; Căruia I-a fost milă de mine şi mi-a dat suflete preaiubite care-mi încălzesc inima; Cel Care e singurul Doctor bun Care nu greşeşte niciodată o operaţie şi ştie, în Atotputernicia, Atotînţelepciunea şi Bunătatea Sa, cât să taie, când şi cum să taie; Care ştie exact cât putem suporta şi niciodată nu ne dă mai mult decât putem duce fiecare. El, Preabunul, Preaînduratul şi Multmilostivul, Care din 24 de ore, 23 le petrece pe scaunul Milei şi numai unul pe cel al Dreptăţii, e mereu prezent, gata să intre pe uşa (deschisă) a inimii mele; pentru toate acestea, pentru cele ce au fost, sunt şi vor fi, cu vrednicie şi cu dreptate este să strig: „Dai lanu“, Doamne!
Însă, oare, de ce încerc să spun în cuvinte ceea ce numai inima simte? Îmi vin în minte cuvintele lui Andrei Frossard: „Iubire, ca să te povestesc, eternitatea însăşi ar fi prea scurtă“.
Slăvit să fie Domnul!
Simona RUSU, Suceava

