Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Dar voi?…

Dar voi?…

Dar voi?…

„Într-o zi, pe când Se ruga Iisus singur deoparte, având cu El pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: «Cine zic oamenii că sunt Eu?»

Ei au răspuns: «Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii zic că eşti Ilie, alţii zic că a înviat un prooroc dintre cei din vechime».

«Dar voi, i-a întrebat El, Cine ziceţi că sunt?Č

«Hristosul lui Dumnezeu» I-a răspuns Petru.

Iisus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta.

Apoi a adăugat că Fiul Omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învieze“ (Luca 9, 18-22).

Fiorul predominant al stării de după această rugăciune de demult – a Fiului lui Dumnezeu – parcă s-a lărgit în unde tot mai largi, cuprinzând şi vremurile noastre.

Privind în urmă la cele petrecute acum 2000 de ani şi la cele de acum 50 de ani, precum şi la răspunsul ucenicilor de atunci şi la al celor de acum, rămâi înmărmurit în faţa acestei dintotdeauna neschimbate şi tragice realităţi: acelaşi tratament nedrept şi dureros se aplică întotdeauna şi tuturor celor care merg pe urmele „Hristosului lui Dumnezeu“.

Însă „Hristosul lui Dumnezeu“ este şi „Fiul Omului“. Ca Hristos al lui Dumnezeu, El este Dumnezeu adevărat; ca Fiu al Omului, El poate fi supus aceluiaşi tratament la care poate fi supus orice om.

Apoi se precizează că va trebui:

– să pătimească mult,

– să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă, de cărturari,

– să moară

– să învieze a treia zi (Luca 9, 22).

Mântuitorul Însuşi a spus că trebuie să treacă prin toate aceste faze, spre a atinge scopul final al operei începute. Toate însă culminând cu învierea şi înălţarea la cer.

Aceluiaşi tratament vor fi supuşi şi copiii, adevăraţii copii ai Tatălui Ceresc.

Iată, acum, la sfârşitul acestor istorisiri, i-am întrebat şi noi – stând aici deoparte – pe unii dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Iosif: Cine zic oamenii că a fost Părintele Iosif? Şi cine ziceţi voi că a fost?

Cele douăsprezece răspunsuri culese din foile vremii, credem că sunt suficiente mărturii şi le considerăm ca şi cum ar fi fost ale celor trei mii, în frunte cu preotul lor care au răspuns „Prezent la datorie!“, cum la fel pot fi considerate ca fiind şi ale celor mulţi, ale celor o sută de mii de fraţi aduşi la El, la picioarele Crucii lui Hristos cel Răstignit şi la sânul Bisericii străbune. Aceste mărturii constituind, în ultimă instanţă – zicem noi – şi alinul dulce şi scump al zilelor de pe urmă ale părintelui care, aşa bolnav cum era, batjocorit şi judecat, totuşi însufleţea fronturile şi îmbărbăta necontenit întreaga Oaste prin cuvântul său.

Încheiem prin a întregi aceste minunate şi istorice răspunsuri cu încă două mărturii puternice ale celor două calfe rămase statornice alături de el până la ultima suflare.

Una înainte, alta după 12 februarie 1938.

Una în 1937, alta lângă scrisul lui.

Una a calfei care, peste zece ani, îl va urma spre Canaanul ceresc, alta a calfei care va rămâne, ca Iosua, singur, să înfrunte mai departe pustia şi să continue opera începută în 1923.

Da, continuând printr-o uriaşă muncă însufleţitoare, purtând necontenit pe umărul rămas singur strugurele adus, cu riscul vieţii, de pe „me­leagurile făgăduite“.

Fratele Marini, în «Ecoul» nr. 6 / 1937, scrie aşa:

1. Eroina Maria Uva şi Oastea Domnului

De curând am citit într-un ziar despre o frumoasă faptă de recunoştinţă a conducătorilor poporului italian faţă de o bravă femeie, Maria Uva, de la Port-Said de pe canalul de Suez din Africa.

Iată ce scria ziarul:

Maria Uva era soţia unui proprietar de garaje din colonia italiană de la Port-Said, de pe canalul de Suez.

La declanşarea războiului, bărbatul ei a trebuit să plece pe front. Maria, fără să verse o lacrimă, îmbrăcată în haine albe, călătorind în picioare într-un automobil, şi-a condus bărbatul de-a lungul canalului de Suez cântând toate cântecele patriotice pe care le ştia, plină de avânt şi de dragoste pentru ţara ei, Italia, pe care o iubea şi mai mult, tot mai mult, fiindcă se afla departe de ea.

…Soldaţii de pe vaporul italian, care nu ştiau cine e, electrizaţi, au cântat în cor cu dânsa, au aplaudat, îmbărbătaţi de strigătele ei de „Avris!“, au rugat apoi pe soţul ei s-o lase să le scrie când vor fi… în foc.

Şi de atunci, luni întregi, fiecare convoi de soldaţi şi de marinari care treceau prin canalul îngust, fiecare vapor care trecea cu grijă prin canalul ce leagă Mediterana de Oceanul Indian, era însoţit câte 5-6 ore de automobilul în care Maria Uva, în picioare, agita un steag italian mai mare decât ea, cânta cu megafonul ariile înflăcărate, îmbărbătând inimile celor ce mergeau să lupte şi să moară pentru patrie.

Pentru aceasta a fost decorată.

Desigur că fapta acestei femei şi-a avut partea ei de seamă în biruinţa italiană. Numai cine a trecut printr-o luptă mare ştie ce înseamnă îmbărbătarea în ceasurile grele… Şi un război nici nu se poate câştiga fără elan, fără însufleţire, fără îndrăzneală, fără suflet.

Cine a fost la Mărăşeşti ştie cum s-au cules laurii în luptele de acolo.

Toată lumea spune că acolo a biruit credinţa, înflăcărarea şi vitejia soldatului român.

 

Şi-n războiul cel duhovnicesc ne trebuie, la fel, îmbărbătare şi îndrăzneală; frica omoară credinţa, moleşeşte şi slăbeşte puterile. Tristeţea te doboară înainte de a ajunge la ţină.

Câtă uşurare şi ajutor e deci să ai pe cineva care să-ţi insufle mereu curaj, nădejde, credinţă în biruinţa de la sfârşit!

Câtă binecuvântare a adus lumii Apostolul Pavel care a purtat pe meleagurile ei steagul Golgotei, chemând la lupta mântuirii!

Înflăcăraţi de iubirea Crucii, mii de martiri şi mucenici mergeau la moarte cântând de bucurie.

O astfel de „putere“ de a „trăi“ şi „muri“ pentru Hristos ne trebuie şi nouă, creştinilor de azi (Rom. 14, 8).

Pentru acesta e nevoie însă, în primul rând, de acei „nebuni“ pentru Hristos (I Cor. 4, 10). Care să nu umble după foloasele lor (Filip. 2, 21). Ci să‑şi arunce cu bucurie pâinea pe ape (Ecles. 11, 1). Să se jertfească pentru a ţine sus Cuvântul Vieţii (Filip. 2, 16). Stăruind zi şi noapte (Fapte 20, 31) în alergarea de a sluji pe alţii. Prin o astfel de apostolie a biruit Evanghelia în veacurile primare şi prin ea biruie pretutindeni.

Un astfel de om a ridicat Dumnezeu şi în ţara noastră. Pe acel „ci­neva“ l-am avut şi noi în Oastea Domnului. Când noi zăceam în neştiinţă, în păcat şi rătăcire, în mocirla tuturor patimilor şi nevoilor, o trâmbiţă cu glas desluşit a început să se audă (I Cor. 14, 7-8). Deşteaptă-te tu, care dormi, şi te va lumina Hristos (Efes. 5, 8-10)!

…Iar noi, buimăciţi de multa adormire, ne-am deşteptat din somnul greu şi ne-am întors cu lacrimi de bucurie la Iisus, al nostru Domn.

Şi goarna suna mereu şi alţi fraţi mereu se trezeau şi ne-am văzut deodată strânşi la luptă sub steagul Golgotei mii de suflete de pe toate meleagurile ţării.

Iar gornistul, stând mereu de veghe, ne întovărăşea zi de zi în călătoria noastră prin „Suezul“ cel sufletesc spre „frontul“ luptelor noastre pentru dobândirea Canaanului ceresc.

Purtând în mâinile-i slăbuţe – de viteaz – steagul Golgotei, ne cânta mereu la megafonul dragostei cântarea Mielului (Apoc. 5, 8-9), întărind mâinile slăbănogite şi genunchii cei ce se clătinau, spunând celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi!… (Isaia 35, 3-4)

Neobosit ca şi Maria Uva, nu voia să ştie decât de fraţii lui care mergeau în luptă şi de porunca Domnului: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru“ (Isaia 40, 1).

Iar miile de ostaşi, înflăcăraţi de pilda lui, strigau şi ei aprinşi de dor: „Să ne scrii, să ne scrii, Părinte Iosif!“.

Şi părintele ne-a scris mereu – cu lacrimi şi cu sânge – îndemnând poporul pe calea cea bună; să ieşim din păcate şi să luptăm pentru biruinţa dreptăţii.

Dar iată că într-o noapte gornistul fu oprit, steagul smuls din mâna lui, iar fluierul aruncat la pământ. Şi de atunci nu ne-a mai putut scrie. De atunci e „linişte“ de moarte, linişte înfricoşată.

Cei ce mai trec la luptă se urcă şi acum din când în când pe „catarge“, dar nu-l mai văd pe părintele nostru şi durerea le sfâşie inima.

Înainte de-a-i mai auzi o dată glasul drag, ei cântă şi se roagă de-a lungul ţărmului nădejdii.

Profetul vremilor noastre. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *