Era în primăvara anului 1956, când autorul rândurilor de mai jos se afla cu D.O. (domiciliu obligatoriu) la muncile agricole din Bărăgan, ajuns acolo după ani grei de temniţă. Temniţă şi domiciliu obligatoriu pentru vina de a-I sluji Mântuitorului Iisus Hristos.
„Într-o zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel nefericit filosof necredincios din Franţa, de acum aproape două sute de ani, mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare, mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt al lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.
Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape două sute de ani… Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu, de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. (…)
Voltaire, şi toţi cei ca el, sunt acum, sigur, în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor, le-ar zice, ca bogatul nemilostiv din Evanghelie, să se întoarcă la Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că, pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, în aceeaşi măsură i se adânceşte şi sufletul lui în focul şi osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ceea ce a făcut el şi a spus cât a trăit pe pământ. (…)
Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.
Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit, când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om, se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.
Din aceste frământări au ieşit atunci şi versurile poeziei „O, om, ce mari răspunderi ai!…” (Extras din „Hristos – Mărturia mea”, p. 315-317)
De curând, într-una din cărţile apărute la editura AXA din Botoşani, am găsit poezia amintită mai sus, „O, om ce mari răspunderi ai!…”, „corectată” pe alocuri şi devenită astfel „Tu, omule, ai mari răspunderi” şi semnată „O poezie a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ”. Nu este o noutate. În spaţiul virtual, câteva site-uri declarate a fi de formaţie ortodoxă atribuie această poezie Sfântului Ioan Iacob, fără prea multă cercetare. La 100 de ani de la naşterea poetului nostru drag, Traian Dorz, avem datoria să spunem acest adevăr tuturor celor care, din neştiinţă, şi nu din rea-voinţă, au preluat şi răspândit această confuzie.
Poetul Traian Dorz a scris această poezie în primăvara anului 1956, dar ea a ajuns să circule printre fraţi mult mai târziu. În acelaşi timp, trebuie să spunem că Sf. Ioan Iacob şi-a petrecut ultima parte a vieţii în Ţara Sfântă, iar din anul 1952 intra în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva. În anul următor, se retrage într-o peşteră din apropierea mănăstirii, unde rămâne timp de şapte ani, astfel că în anul 1960, la numai 47 de ani, îşi dă sufletul în mâinile lui Hristos, Căruia I-a slujit cu atâta dragoste. Este lipsită de temei afirmaţia unora care susţin că s-ar fi găsit această poezie printre însemnările Sfântului de care vorbim; or noi ştim bine că în perioada aceea literatura religioasă circula, atât cât se putea, doar în manuscrise. Cu sau fără ştiinţă, răul săvârşit de „binevoitorul” necunoscut este îndoit. În aceeaşi măsură este impietată memoria celor doi oameni ai lui Dumnezeu: autorului de drept, căruia aparţin versurile poeziei, respectiv poetul Traian Dorz, şi apoi Sfântul Ioan, căruia i se atribuie ceva ce n-a scris.
Desigur, cele aproape zece mii de poezii ale poetului Traian Dorz nu se adresează doar celor din Oastea Domnului. Aceste poezii, ca şi celelalte scrieri ale sale, ca nişte nestemate de mare preţ, au venit să completeze zestrea literară a acestui neam. Dar nu-i totuna să spui „Traian Dorz a scris pentru popor”, ori „poezia aceasta e din popor”.
Am considerat nu numai necesar, dar şi de datoria noastră să spunem încă o dată acest adevăr, doar pentru cei care vor să creadă. Că tot poetul nostru drag zice: „Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi, / însă n-am nici o dovadă dacă tu nu vrei să crezi!”
Nelu LAZĂR
în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 38 (962) 15-21 SEPTEMBRIE 2014