Sfântul Apostol Pavel, marele om al lui Dumnezeu, ne transmite o taină aleasă, zicând: „V-am învăţat înainte de toate aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după scripturi, că a fost îngropat şi a înviat a treia zi după scripturi” (I Cor 15, 3-4).
Omenirea cobora cu paşi repezi panta prăpăstioasă spre hades, groapa pieirii, urmând drumul ales de Adam cel vechi, în urma ispitirii lui de satana prefăcut în chipul şarpelui. Drumul era presărat cu capcane. Cupa vieţii plină era cu amărăciuni. În firea omenească păcatul devenise izvor nesecat din care bea cu nesaţ. Treptat, chipul lui Dumnezeu se ştergea, sfinţenia decădea şi omul lua chipul celui de care asculta; căci păcatul schimbă şi înfăţişarea, nu numai gândirea. Înfăţişarea omului se schimbă cu păcatul de care este stăpânit. Beţivul are înfăţişarea specifică şi se cunoaşte de departe. Asemeni curvarul, cel care iubeşte duhul lumii, ca să primească slava pierzării veşnice.
Cine vrea să placă Domnului Iisus pe acela nu-l mai preocupă mersul lumii cu plăcerile ei. Creştinul adevărat nu mai trăieşte după îndemnurile firii pământeşti. El trăieşte plecându-se adevărurilor Sfintelor Scripturi, se călăuzeşte după dreptarul Sfintelor Scripturi, al bunei cuviinţe, este omul păcii şi al dragostei divine prin Duhul Sfânt.
Prin păcat, omul devine rob patimii, biruit de duhul satanei, sortit morţii (cf. Fac 2, 17). Sfântul Iacob ne va spune că „pofta când a zămislit dă naştere păcatului, şi păcatul, o dată făptuit, aduce moartea” (Iac 1, 15).
Dumnezeu nu l-a reabilitat pe Adam pentru păcatul lui şi al Evei, dar i-a mângâiat spunându-le că din sămânţa femeii se va naşte Izbăvitorul, Care va zdrobi capul şarpelui (cf. Fac 3, 15). Reabilitarea lui Adam ar fi însemnat să rămână în aceeaşi stare, or aceasta ar fi însemnat nenorocirea întregii omeniri. Păcatul trebuia pedepsit pentru dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu. În El locuieşte toată plinătatea Dmnezeirii. Sfinţenia şi dreptatea sunt dreptarul lucrărilor Sale. N-a cruţat îngerii care s-au făcut vinovaţi de mândrie, îngâmfare, înălţare de sine; nu l-a cruţat pe Adam pentru neascultare şi nu ne va ierta nici pe noi cei care nu ne pocăim de faptele cele moarte ale întunericului, nu cerem iertare şi spălare în scumpul Sânge al Domnului Iisus, acum, până mai avem parte de chemarea cerească şi Harul mai e în aşteptare.
Veni-va vremea când urechea Lui cea milostivă acum se va întoarce din calea cererilor de căinţă ale oamenilor şi uşa harului se va închide, când cei care vând acum untdelemnul iubirii duhovniceşti nu vor mai fi printre noi şi bătăile întârziate la uşa milostivirii Lui nu se vor mai lua în seamă. Prin păcatul celui dintâi Adam a intrat moartea, şi, astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor (cf. Rom 5, 12). Omenirea avea nevoie de Cineva neprihănit, căci sângele taurilor, al berbecilor, al ţapilor, porumbeii şi turturelele sacrificate, după legea dată prin Moise, nu aveau calitatea dezrobirii, a descătuşării celor robiţi şi infectaţi de păcatul ce rodea omenirea ca gangrena. Omul trebuia readus pe drumul cel bun al neprihănirii, al sfinţeniei, al părtăşiei cu Dumnezeu. Educaţia şi morala foarte necesare nu aveau puterea renaşterii şi întoarcerii la Dumnezeu. Dacă eforturile lumii prin cultură şi artă, prin progres tehnico-ştiinţific, prin organizaţii de tot felul, prin civilizaţie, cinematografie, televiziune şi alte realizări umane ar putea da fericirea, omenirea n-ar mai avea nevoie de Dumnezeu şi s-ar zice: „Noi am adus pacea pe pământ, dragostea şi buna înţelegere între oameni”. Dar vai!…
Câte s-au scris şi câte nu s-au scris… Biblioteci imense de cărţi poartă pe paginile lor în multe culori ura, nedreptatea, egoismul, cruzimea şi sângele vărsat, din neînţelegeri şi ură, dacă s-ar strânge la un loc, cât de mare ar fi marea aceea şi ce spaţiu ar cuprinde!…
Iată, dar, că toate eforturile umane pentru mai bine au eşuat. Omenirea este condamnată la eşecuri, şi toţi acei care promit fericirea şi vor s-o aducă pe pământ, fără Dumnezeu, vor păţi la fel. Alţii se vor ridica în urma lor şi-i vor acuza şi-i vor osândi.
Omenirea are nevoie de un Mântuitor, de un Om Divin fără de prihană, Care să moară de bunăvoie, să ia asupra Sa judecata, pedeapsa şi moartea, căci „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom 3, 23). Dar cine să o facă, atunci când toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu? Dumnezeu avea în cer pe Fiul Său, pe Unicul Său Fiu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Singurul în stare să salveze omenirea de la moarte. El era Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cum citim: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In 1, 1). „El este Chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel Întâi Născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Col 1, 15-17). Pe El, pentru că a urât nelegiuirea şi a iubit neprihănirea, Dumnezeu L-a uns cu untdelemnul bucuriei.
Toate se vor învechi ca o haină, se vor face sul, vor fi schimbate, dar El este Acelaşi, şi anii Lui nu se vor sfârşi (cf. Evr 1, 9-12). El este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic (cf. Apoc 1, 8). DA, numai El avea puterea să readucă pe omul căzut la Dumnezeu, să lupte cu Satana, duşmanul de moarte al sufletului omenesc. Numai El putea să Se smerească, făcându-Se asemeni oamenilor, din iubire, dar ascultător de Tatăl până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Numai El putea să dezlege legăturile morţii, să sfărâme lanţurile, să-l alunge pe satana, să elibereze pe păcătos, să-l nască la o viaţă nouă prin propriul Său Sânge. Văzându-ne doborâţi şi condamnaţi, I s-a făcut milă, S-a luptat cu balaurul şi, biruindu-l, a smuls omenirea din ghearele lui. Scopul venirii Sale este:
– să ne dovedească sfinţenia Sa şi să ne-o dea model (cf. In 8, 46);
– să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu cum El a ascultat de Tatăl (cf. In 8, 47);
– să credem că El este Dumnezeu adevărat (cf. In 8, 45-47);
– să ne naştem din nou şi să trăim prin El (cf. In 8, 47; I In 4, 9);
– vorbirea Lui nu poate fi asemănată cu a vreunui om (cf. In 7, 46);
– nimeni nu L-a putut învinui de vreun păcat (cf. In 8, 46);
– nu sunt îndoieli în argumentele şi răspunsurile Sale (cf. In 8, 45-47);
– adevărul cuvintelor Sale sunt adevăruri pentru toate veacurile;
– a vindecat bolile şi neputinţele. A făcut minuni, a hrănit mulţimile, a înviat morţii, a vindecat îndrăciţi.
Ajuns în faţa lui Pilat (cf. In 19, 10-11), acesta rostea sentinţa. Dar Iisus mergea înainte pe calea împlinirii profeţiilor. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund n-a deschis gura” (Is 53, 7).
Moartea Sa fusese vestită mai dinainte. Şi aceasta fiind semn al Dumnezeirii Sale: în Eden, lui Avraam, când se vărsa sânge de animale pe altar, în Psalmi, şi în multe alte profeţii.
Dumnezeu, prin Fiul Său, a luat trup omenesc din Fecioara Maria, ca să poată muri, suferind vina păcatelor noastre şi groaza morţii spirituale (cf. Mt 27, 46). A suferit vina noastră, vină ce nu-I aparţinea. S-a pus de bunăvoie în locul şi starea în care noi trebuia să fim (cf. Evr 9, 27), ca noi, cei vinovaţi, să fim socotiţi neprihăniţi prin har. Prin moarte şi Înviere, Domnul Iisus S-a pus între noi şi Tatăl, ca ochii Lui, desăvârşit de curaţi, să vadă întâi neprihănirea Lui, a Fiului Său, şi, prin El, pe cei mântuiţi, spălaţi şi curăţiţi în Sângele Său. O, ce mare har este acesta! Iadul nu putea fi zdrobit fără moarte şi înviere. Puterea Învierii a însemnat totul pentru mântuirea omenirii.
El este Păstorul cel Bun, El Îşi pune sufletul Său pentru oi (cf. In 10, 11). A fost înălţat pe Cruce, cum Moise a înălţat şarpele în pustie pe o prăjină, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (cf. In 3, 14-15). El este Uşa, şi oricine intră prin El se va mântui (cf. In 10, 9). El este Învierea şi Viaţa. El este Izvorul Vieţii veşnice, este Puterea Vieţii şi toate sunt numai prin El, în El şi pentru El. Oricine crede în El, chiar dacă ar muri, va trăi (cf. In 11, 25).
Dumnezeu S-a adresat lui Pilat. Şi Pilat avea slobozenie să aleagă între răstignire şi eliberare (cf. In 19, 10-11). Domnul Iisus Se adresează şi nouă, tuturor, prin cuvintele: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16). Pilat a hotărât moartea Lui prin răstignire, după ce el însuşi a poruncit să fie biciuit amar. Dar noi, fratele meu şi sora mea? Îl răstignim prin viaţa noastră ticăloasă, ne lepădăm, ne ascundem în vremea de prigoane, sau Îl glorificăm?
Timp de pregătire şi har / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
