Mărturii Meditaţii

De ce mor oamenii?

„O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor!“ (Numeri 23, 10)

De ce mor oamenii? De ce ştiinţa şi, în special, medicina, cu toată evoluţia şi progresul vizibil, de altfel, trebuie să rămână cu fruntea plecată înaintea morţii?

Ce se întâmplă şi ce urmează după moarte? Există viaţă după moarte?

Nu! Nu te grăbi să răspunzi la fel ca majoritatea oamenilor: „Cum au murit părinţii, bunicii şi toţi oamenii înaintea mea, voi muri şi eu. Şi ce s-a întâmplat cu ei se va întâmpla şi cu mine“ sau: „Nu ştiu, nu am văzut pe nimeni să învieze sau să se întoarcă de pe lumea cealaltă şi să spună cum este acolo“ etc.

Să privim ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, autoritatea divină, despre moarte. Din cauza naturii noastre păcătoase, fiecare dintre noi este condamnat la moarte: „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23). Iată deci că moartea este universală, întrucât există o cauză: păcatul universal (Romani 5, 12). Astfel, păcatul primului om, Adam, a atras asupra sa şi, prin el, asupra întregii omeniri, sentinţa morţii.

Fiecare dintre noi, din prima clipă a vieţii, ne îndreptăm spre moarte. O poezie ne spune că pe lângă fiecare leagăn stă şi un sicriu. Î.P.S. Bartolomeu al Clujului scria pe această temă: „Viaţa omului este o călătorie între leagăn şi mormânt“. Dreptul Iov constată că „Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri“ (Iov 14, 1). O dată cu moartea trupească – de care inevitabil nu vom scăpa, nici tu, nici eu – ne sfârşim călătoria pământească. Dar ceea ce poate nu cunoşti, dragul meu, este faptul că destinaţia finală este dincolo de mormânt (Ecl. 12, 7). Viaţa nu încetează o dată cu moartea trupească, cum cred cei mai mulţi care fac eforturi pentru a se convinge că, o dată cu moartea, totul s-a sfârşit. Omul, a cărui inimă nu este predată lui Dumnezeu, (Prov. 23, 26), chiar dacă se preface indiferent cu privire la viaţa de după moarte, este cuprins de groază atunci când se găseşte în faţa ei. De ce? Pentru că nu-L cunoaşte pe Iisus Hristos, singurul Care a biruit-o şi Care i-a rupt boldul (I Cor. 15, 15).

Pe acest pământ oamenii trăiesc amestecaţi, credincioşi şi necredincioşi, buni şi răi, dar Dincolo nu va mai fi tot aşa (Luca 16, 26). Atunci va fi despărţirea „oilor de capre“. Deci, după moarte, nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire. Acesta este motivul pentru care Sfântul Clement Romanul avertizează: „Să ne pocăim cât timp trăim pe acest pământ“. Iată deci că moartea înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti şi limita ultimă până când omul îşi poate pregăti mântuirea. Nimeni să nu aştepte clipa plecării din această lume fără să ştie unde merge după moarte şi în ce loc şi-a pregătit veşnicia. Soarta de Dincolo ne-o hotărâm aici, având convingerea că moartea nu nimiceşte, ea doar îi desparte pe unii de alţii. Ce am fi noi îndemnaţi a crede despre un prieten cu care ne-am întâlni întâmplător pe stradă şi căruia adresându-i întrebarea: „Unde te duci?“, ne-ar răspunde: „Nu ştiu!“. Dacă părăsim sfera problemelor cotidiene şi privim la cele spirituale, constatăm cu durere că oamenii aşteaptă acest deznodământ fără să ştie pe ce drum se găsesc şi încotro se îndreaptă după moarte.

Tu unde te duci?

”Deschide-ţi veşnicia ta / şi vezi cu cine vei fi-n ea: / Vei fi-n al vecilor noian / cu Dumnezeu ori cu Satan?” (T.D)

Silvestru GHERMAN, Cluj-Napoca

Lasă un răspuns