Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home De ce oare acum am ajuns aşa de „rezervaţi“ şi de risipiţi?

De ce oare acum am ajuns aşa de „rezervaţi“ şi de risipiţi?

De ce oare acum am ajuns aşa de „rezervaţi“ şi de risipiţi?

Trebuie să ne întoarcem mereu spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi pentru a nu rătăci în viitor!

Cuvântul Sfânt mereu ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voş­tri, care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7)!

Trebuie să ne privim şi noi mai atenţi şi mai ascultători istoria! Un popor care îşi uită istoria este un popor pierdut. În curând îl vor asimila altele.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie nici să uite, nici să dispreţuiască, ci să-şi împrospăteze şi să-şi preţuiască tot mai mult istoria.

Aduceţi-vă aminte de zilele de la începutul credinţei voastre – le spune Sf. Ap. Pavel evreilor (Evrei 10, 32-34)… Ce luptă de suferinţă aţi dus… Ce ocări şi ce necazuri aţi răbdat… Ce lepădare bucuroasă de tot ce era pământesc aveaţi!… Ce statornicie, îndrăzneală şi înflăcărare era în voi toţi atunci… Să nu le părăsiţi pe acestea, pentru ca să puteţi căpăta după ele marea răsplătire care le aşteaptă…

Când recitesc aceste îndemnuri, mă simt totdeauna împins puternic să îndrept ochii şi mintea fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre pe care, unele, le-am redat în primele părţi ale acestei istorisiri.

Ce combativă era Oastea Domnului atunci! Ce îndrăzneţi şi ce hotărâţi erau atunci toţi luptătorii Domnului! Ce elan tineresc şi jertfitor, curat şi fierbinte îi însufleţea pe toţi fraţii noştri în primii zece-douăzeci de ani ai Oastei!

Credincioşi semnului Oastei, ei purtau nu numai cu evlavie, dar şi cu o sfântă mândrie medaliile şi steagurile lor. Se lăudau şi nu se fereau de semnul sfânt al Crucii lui Iisus, prin care lumea era cu adevărat răstignită faţă de ei şi ei cu adevărat răstigniţi faţă de lume (Gal. 6, 14).

Atunci Oastea era mereu şi peste tot în ofensivă şi niciodată şi nicăieri în retragere.

Atunci nu numai Părintele Iosif – care mergea în fruntea coloanei noastre – era un îndrăzneţ hotărât şi gata de orice, dar şi fiecare dintre noi eram gata la fel ca el. Biruinţa cea mare a Oastei de atunci şi biruinţele ei cele multe nu au fost câştigate numai de unul singur, ci de toţi. Era un moment în care toată Oastea Domnului era formată numai din ostaşi viteji, hotărâţi, uniţi şi statornici.

Era un astfel de moment cum fusese în istoria poporului Israel pe vremea lui David. Sau în istoria poporului nostru pe vremea lui Ştefan cel Mare.

De la cel dintâi până la cel din urmă, fiecare ostaş era gata atunci să moară, dar să nu rămână un pas înapoi. Se treziseră duhul şi vremile de martiriu şi de curaj, când nici o jertfă nu putea fi mai grea şi mai scumpă decât aurul conştiinţei curate faţă de Dumnezeu şi a unităţii cu fraţii.

De ce oare acum am ajuns aşa de „rezervaţi“ şi de risipiţi? De ce oare Oastea Domnului şi-a pierdut spiritul său combativ? De ce duhul ei nu se mai găseşte aproape nicăieri în ofensivă, ci aproape peste tot numai în retragere?

De ce am pierdut aproape toţi şi aproape de peste tot spiritul războinic pentru Hristos, caracterul de luptători, specificul nostru de ostaşi?

De ce am renunţat la steagurile şi la medaliile noastre, care şi ele ne rea­minteau puternic şi frumos despre ordinea, disciplina, unitatea şi combativitatea pe care ar trebui să le avem tot atât de mari şi de frumoase precum o avea schimbul şi contigentul cel de dinaintea noastră?

De ce am ajuns acum să dezbrăcăm haina de ostaş şi să îmbrăcăm haina „civilă“, părăsind steagul nostru şi aruncându-ne semnul?

De ce ne-am părăsit duhul dinamic, atitudinea combativă, avântul îndrăzneţ, schimbând identitatea noastră pe o denumire „universală“ care nu mai înseamnă nimic?

Sigur că Părintele Trifa a avut marele merit de a se dovedi ca un puternic şi viteaz trimis al lui Dumnezeu, solul şi purtătorul tuturor trebuinţelor trupeşti şi sufleteşti ale poporului nedreptăţit şi oprimat atât de moşierimea trupească, cât şi de cea sufletească. El era îndrumătorul luptei împotriva tuturor felurilor de robie.

Dar atunci nu numai el era aşa, ci toată Oastea. Era în toţi fraţii un duh înalt de solidaritate cu primul dintre ei. Nu şi-ar fi îngăduit atunci nici măcar unul dintre noi să aibă vreun alt fel de gând nici în cea mai ascunsă cută a sufletului său. Nu ne lăsa cugetul nostru să fim altfel!

Ştefan cel Mare n-a câştigat biruinţele sale singur, după cum nici David nu le-a câştigat numai el singur pe ale sale. O mulţime de viteji aveau fiecare împrejurul său… Şi apoi, până la cel din urmă ostaş, fiecare era un viteaz.

Hristos Împăratul nostru a izgonit răul din Templu în fruntea unei cete de ucenici viteji şi hotărâţi care luptau şi stăteau alături de El. Asta a băgat spaima în potrivnici.

Eu cred că astăzi – dacă în poporul Oastei Domnului sunt înfrângeri şi nu biruinţe, pierderi şi nu câştiguri, retrageri şi nu înaintări – cea mai mare parte de vină o au „vitejii“ din fruntea poporului. Conducătorii din fruntea adunărilor, îndrumătorii din fruntea coloanei.

Cauza adevărată este că aceşti îndrumători – care trebuia să nu-şi fi dezbrăcat niciodată armura de ostaşi ai Domnului, să nu-şi fi lepădat uniforma şi steagul Oastei şi să nu-şi fi îngăduit dezbinarea învăţăturii şi a unităţii niciodată în nici o fărâmă – s-au lăsat ispitiţi de „Dalile“ străine şi au slăbit!

Din câteva suflete nestatornice sau ambiţioase, Satana şi-a cioplit nişte pene ascuţite şi tari pe care le-a înfipt apoi în zidul şi în trunchiul Oastei.

A dat cu putere în ele, să se înfigă cât mai adânc, pentru a ne despica şi rupe unitatea zidului şi a trunchiului nostru.

Noi ne zvârcolim şi ne chinuim de ani de zile să-i socotim fraţi, fiindcă îşi spun ostaşi. Să le zicem lucrători, pentru că aleargă. Şi să ne închipuim că zidesc, fiindcă sunt printre noi. Dar n-ajunge oare cât rău au făcut şi câtă spărtură în jurul lor? Ochii noştri nu văd încă „roadele“? Şi nu ne cad odată solzii orbiei de peste ei?

Mulţi dintre fraţii noştri lucrători nu văd că aceste câteva păsări străine au pus în cuibul Oastei ouă otrăvite, iar ei, neştiutori şi creduli, le clocesc ca să iasă din ele pui de ură şi de şarpe, care să ducă mai departe între noi slujba nimicitoare a părinţilor lor care i-au zămislit. Pe uşa pe care voi, fraţii mei, le-o deschideţi cu nebăgare de seamă, ele se vâră cu forţa – şi, când vă veţi trezi cu casa plină de năpârci, veţi fi pierduţi!

Acesta ar fi sfârşitul Oastei, dacă toţi ne-am lăsa şi pe mai departe ameţiţi de prefăcătoria cu care acest duh de fiară vine să-şi adoarmă victimele.

Dar soarta n-ar fi fost mai bună dacă biruia celălalt duh, tot fiară, al superstiţiei şi al bigotismului crud al leului răcnitor, care se năpustise asupra mie­luşelului nevinovat. Fiecare dintre aceste două fiare sunt la fel de rele, de vrăjmaşe şi de nimicitoare pentru duhul Bisericii vii şi trăitoare în gândul ascultător, curat şi smerit al lui Hristos.

În astfel de vremuri, fiecare adevărat ostaş al lui Hristos trebuie să treacă – din toată puterea sa şi cu preţul oricărei primejdii – de partea lui Hristos, în slujba duhului Oastei Sale.

Unelte primejdioase ale răului umblă să tulbure şi să dezbine. Şi iată, sunt şi acum între noi unii care se numesc lucrători ai Oastei de zeci de ani, dar care spun:

– Eu nu mă bag! Vorbeşte el aşa? Se poartă el aşa? Lucrează el aşa? Fie! Eu nu mă bag. Îmi văd de treaba mea şi îi las pe toţi în pace.

Alţii îţi răspund:

– Lucrarea este a Domnului. Cine este fratele… cutare, ca să-i oprească? Să-L lase pe Domnul, să-i înlăture El dacă ei nu fac bine! Ce să ne băgăm noi!

Şi, cu astfel de „paznici“ ai Oastei şi ai turmei, atât leul, cât şi ursul pot în linişte să sfâşie turma lui Hristos. Chiar astfel de „paznici“ doreşte şi diavolul peste turma lui Dumnezeu. Chiar o astfel de atitudine vrea şi tâlharul să afle la toţi cei puşi să păzească oile, oiţele şi mieluşeii lui Iisus. Cu cât vor fi mai mulţi dintre aceştia, cu atât va fi mai sigură şi mai grab­nică nimicirea adusă de slujba Satanei.

– Bine, frate Ioane, bine, frate Gheorghe, faceţi aşa şi mai departe! Şi veţi vedea odată unde veţi ajunge şi voi cu ei!

Când duhul Oastei Domnului este încleştat într-o astfel de luptă pe viaţă şi pe moarte cu aceste două duhuri-fiare, al dezbinării şi al tulburărilor… când trupul Oastei şi zidirea ei pârâie din greu spintecate de acele pene îndărătnice înfipte de Satana în inima noastră, staţi voi, fraţilor, deoparte şi nu vă băgaţi! Căci va veni Domnul şi vă va băga El în curând şi pe voi împreună cu ei. Căci ei au făcut prăpădul şi cu ajutorul vinovat al „neutralităţii“ voastre.

 Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!