Poporul Oastei Domnului nu trebuie nici să uite, nici să dispreţuiască, ci să-şi împrospăteze şi să-şi preţuiască tot mai mult istoria.
Aduceţi-vă aminte de zilele de la începutul credinţei voastre – le spune Sf. Ap. Pavel evreilor (Evrei 10, 32-34)… Ce luptă de suferinţă aţi dus… Ce ocări şi ce necazuri aţi răbdat… Ce lepădare bucuroasă de tot ce era pământesc aveaţi!… Ce statornicie, îndrăzneală şi înflăcărare era în voi toţi atunci… Să nu le părăsiţi pe acestea, pentru ca să puteţi căpăta după ele marea răsplătire care le aşteaptă…
Când recitesc aceste îndemnuri, mă simt totdeauna împins puternic să îndrept ochii şi mintea fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre pe care, unele, le-am redat în primele părţi ale acestei istorisiri.
Ce combativă era Oastea Domnului atunci! Ce îndrăzneţi şi ce hotărâţi erau atunci toţi luptătorii Domnului! Ce elan tineresc şi jertfitor, curat şi fierbinte îi însufleţea pe toţi fraţii noştri în primii zece-douăzeci de ani ai Oastei!
Credincioşi semnului Oastei, ei purtau nu numai cu evlavie, dar şi cu o sfântă mândrie medaliile şi steagurile lor. Se lăudau şi nu se fereau de semnul sfânt al Crucii lui Iisus, prin care lumea era cu adevărat răstignită faţă de ei şi ei cu adevărat răstigniţi faţă de lume (Gal. 6, 14).
Atunci Oastea era mereu şi peste tot în ofensivă şi niciodată şi nicăieri în retragere.
Atunci nu numai Părintele Iosif – care mergea în fruntea coloanei noastre – era un îndrăzneţ hotărât şi gata de orice, dar şi fiecare dintre noi eram gata la fel ca el. Biruinţa cea mare a Oastei de atunci şi biruinţele ei cele multe nu au fost câştigate numai de unul singur, ci de toţi. Era un moment în care toată Oastea Domnului era formată numai din ostaşi viteji, hotărâţi, uniţi şi statornici.
Era un astfel de moment cum fusese în istoria poporului Israel pe vremea lui David. Sau în istoria poporului nostru pe vremea lui Ştefan cel Mare.
De la cel dintâi până la cel din urmă, fiecare ostaş era gata atunci să moară, dar să nu rămână un pas înapoi. Se treziseră duhul şi vremile de martiriu şi de curaj, când nici o jertfă nu putea fi mai grea şi mai scumpă decât aurul conştiinţei curate faţă de Dumnezeu şi a unităţii cu fraţii.
De ce oare acum am ajuns aşa de „rezervaţi“ şi de risipiţi? De ce oare Oastea Domnului şi-a pierdut spiritul său combativ? De ce duhul ei nu se mai găseşte aproape nicăieri în ofensivă, ci aproape peste tot numai în retragere? (…)
Eu cred că astăzi – dacă în poporul Oastei Domnului sunt înfrângeri şi nu biruinţe, pierderi şi nu câştiguri, retrageri şi nu înaintări – cea mai mare parte de vină o au „vitejii“ din fruntea poporului. Conducătorii din fruntea adunărilor, îndrumătorii din fruntea coloanei.
Cauza adevărată este că aceşti îndrumători – care trebuia să nu-şi fi dezbrăcat niciodată armura de ostaşi ai Domnului, să nu-şi fi lepădat uniforma şi steagul Oastei şi să nu-şi fi îngăduit dezbinarea învăţăturii şi a unităţii niciodată în nici o fărâmă – s-au lăsat ispitiţi de „Dalile“ străine şi au slăbit! (…)
Dar soarta n-ar fi fost mai bună dacă biruia celălalt duh, tot fiară, al superstiţiei şi al bigotismului crud al leului răcnitor, care se năpustise asupra mieluşelului nevinovat. Fiecare dintre aceste două fiare sunt la fel de rele, de vrăjmaşe şi de nimicitoare pentru duhul Bisericii vii şi trăitoare în gândul ascultător, curat şi smerit al lui Hristos.
În astfel de vremuri, fiecare adevărat ostaş al lui Hristos trebuie să treacă – din toată puterea sa şi cu preţul oricărei primejdii – de partea lui Hristos, în slujba duhului Oastei Sale.
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III
