Lupta eroică pentru idealurile evanghelice şi ortodoxia deplină a credinţei 1 sunt condiţii esenţiale pentru ca cineva să fie trecut în rândul sfinţilor. Mai este nevoie de consimţământul universal al Bisericii. Într-o astfel de situaţie, glasul Bisericii (episcopi, preoţi, monahi şi credincioşi mireni) este glasul lui Dumnezeu. Atunci se întâmplă ce s-a întâmplat în viaţa Prorocului Samuel despre care citim: „S-au încredinţat toţi în tot Israelul, de la o margine până la cealaltă margine a ţării, că Samuel este prorocul Domnului” (I Regi 3, 21).
În ultimul timp au fost propuse noi persoane pentru canonizare; câte două din fiecare mitropolie. Din Mitropolia Moldovei au fost propuşi pentru canonizare Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Paisie Olaru, din Mitropolia Munteniei, Părintele Dumitru Stăniloae şi Părintele Sofian Boghiu, iar din Mitropolia Ardealului Părintele Ilarion Felea şi Părintele Gherasim Iscu. Au mai fost propuşi doi vieţuitori români de la Muntele Athos şi anume Părintele Petroniu Tănase şi Părintele Dionisie Ignat. Şansele ca aceşti Părinţi să fie trecuţi în rândul sfinţilor sunt maxime, pentru că împlinesc deplin condiţiile de mai sus.
Avem cazuri în istoria Bisericii când Dumnezeu a dovedit sfinţenia unor aleşi ai Săi într-un mod mai presus de fire. Reproducem în continuare relatarea unei intervenţii în care Dumnezeu a scos de sub anonimat un sfânt, prin fapte mai presus de fire. În Viaţa Sf. Sava arhiepiscopul Serbiei, scrisă de Sf. Nicolae Velimirovici, citim: Cunoscut este că în Biserica Ortodoxă nimeni nu poate fi socotit sfânt, dacă Dumnezeu nu-l arată ca atare. Iar Sava îl văzuse cu adevărat pe tatăl său adormit – Simeon, viu şi în mare slavă. În urma acestei vedenii, s-a grăbit să meargă la mănăstirea Hilandar pentru a se îngriji de parastasul de un an al tatălui său. Au fost chemaţi egumenii marilor mănăstiri, cei mai de seamă părinţi duhovniceşti şi pustnicii Sfântului Munte. Iar protosul cu mulţi alţi preoţi au săvârşit obişnuita slujbă de vecernie pentru marea liturghie ce avea să fie a doua zi. La sfârşit, Sava l-a rugat pe protos să continue privegherea de noapte în biserică. Iar el s-a dus în turn cu monahii lui să se roage acolo. Sava dorea ca sfinţenia lui Simeon să fie descoperită şi celorlalţi. În vremea privegherii de noapte, Sava se ruga: „La ce-mi va folosi, Dumnezeul meu, dacă numai eu mă bucur de darul cu care l-ai învrednicit pe tatăl meu? Rogu-te descopero pe ea tuturor!” Când a început să se lumineze de ziuă, în chip minunat a început să curgă mir din trupul lui Simeon, întreaga biserică umplându-se de bună mireasmă. Privind la această minune, protosul l-a chemat pe Sava care, ajungând, se prăbuşi pe mormânt dând slavă lui Dumnezeu. Sava a umplut o sticlă din untdelemnul bine mirositor ce curgea din moaştele Sfântului Simeon. Şi aşa Dumnezeu a preamărit un nou sfânt în Sfântul Munte pentru întregul popor ortodox de pretutindeni. (Sf. Nicolae Velimirovici, De la prinţ la sfânt, Viaţa Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei, Ed. Predania, pp. 87-90, reproducere liberă).
În acest caz, se impun două lucruri principale: în primul rând, dovada că Simeon, tatăl Sfântului Sava, avea să devină un sfânt al Bisericii a fost faptul că fiul său l-a văzut nu în vis, ci în vedenie, „viu şi în mare slavă”. În al doilea rând, acest lucru a fost generalizat prin rugăciuni stăruitoare şi la ceilalţi reprezentanţi ai Bisericii, tot printr-o minune: trupul lui Simeon a fost proslăvit de Dumnezeu prin aceea că s-a făcut izvorâtor de mir şi făcător de minuni.
Drumul de la tablou la icoană, de la poezie la slujbă, de la elogiu la acatist, de la panegiric la canon este unul real. Acest drum este lesne de străbătut când avem, fie glasul universal al Bisericii (episcopi, preoţi, călugări şi mireni), fie glasul lui Dumnezeu exprimat în minuni. În realitate, fiecare glas îl poartă şi îl descoperă pe celălalt. Dacă un glas este mai simţit decât celălalt, în funcţie de caz, asta nu schimbă în esenţă fondul providenţial.
Preot Petru RONCEA
1 Cine luptă eroic pentru credinţă, dar mai are anumite abateri dogmatice sau obiectivul luptei sale nu se regăseşte deplin în predania Bisericii, poate să fie numit erou al credinţei, mare şi fericit, dar nu sfânt al Bisericii cu toate cele ce decurg de aici.
