„În vremea aceea, venit-a un om la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Învăţătorule, am adus pe fiul meu la Tine, având duh mut. (…) Am zis ucenicilor Tăi să-l scoată şi n-au putut” (Marcu 9, 17-18).
În această Evanghelie, vedem folosul rugăciunii adevărate, credinţa care poate face minuni şi armele duhovniceşti necesare pentru fiecare credincios care are ca scop Împărăţia lui Dumnezeu. Îl vedem pe acest om care, probabil, auzise şi el că ar fi un oarecare Iisus care ar fi vindecat pe mulţi dintre oameni.
Desigur, din cele relatate, se vede că era foarte subţire ideea lui despre Dumnezeu. Şi, când a văzut că ucenicii nu i-au putut vindeca copilul, a devenit şi mai confuz. Dar a făcut un lucru vrednic de urmat. A adus copilul şi la Domnul Iisus cu nădejdea că, poate-poate, o să-l vindece. Oricum, după ce fusese la mulţi doctori cu rugămintea vindecării sau măcar a ameliorării suferinţei, şi-a zis în sine să mai rămână, că tot nu ar avea ceva de pierdut. Desigur, el venise adresându-se ca unui Învăţător sau ca unuia care are puteri paranormale.
Pãrinți și copii
În această Evanghelie, Îl vedem pe Domnul Iisus cum întâi îl vindecă pe tatăl copilului, pentru că, de cele mai multe ori, copilul este doar o sinteză a ceea ce sunt părinţii, caracterul copilului. Generaţia viitoare este datorată trăirilor părinţilor, a vieţii petrecute în sfinţenie şi ascultare de Dumnezeu sau din cauza derapajelor de tot felul. Poftele care i-au stăpânit pe părinţi se văd de cele mai multe ori în copii. Acest comportament bizar se pare că îşi are începutul în trecutul părinţilor. Recesivele acestea care se ivesc în copii sunt xeroxuri a toată activitatea interioară, sufletească ce a avut loc în timpul sarcinii, alăptării pruncului şi trăirilor pe care le-au avut în copilărie mama şi copilul.
Totul este o informaţie care se acumulează şi se tipăreşte undeva în necunoscut, dar care poate avea consecinţe nu tocmai plăcute. De aceea, ceea ce curăţeşte fiinţa omului până în ADN este pocăinţa. Ea şterge influenţa negativă din conştiinţă, din sânge, din toată alcătuirea firească şi sufletească a omului.
Pocăinţa cea adevărată vindecă pe om de trecutul vinovat. Încărcătura poverii păcatului care stăpânea sufletul şi trupul, gata, s-a dus. Şi iată-l pe demonizat la picioarele Domnului Iisus plângând de fericire că a fost vindecat.
Mai întâi vindecarea sufleteascã, apoi cea trupeascã
Întâlnirea cu Domnul Iisus, în pri- mul rând, este vindecare a sufletului, reconfigurarea traseului, şi de aici, de la momentul întâlnirii, omul merge spre Dumnezeu.
Aşa şi în Evanghelia de astăzi. Domnul Iisus caută să-l conecteze întâi la credinţă pe tatăl copilului, care era interesat doar de vindecarea copilului cu orice preţ, fără să se mai gândească că ar putea fi ceva mai de valoare decât vindecarea trupului. Domnul Iisus, în cuvântul Său, care-i ca o mreajă, îl prinde pe acest om neputincios şi îl atrage spre El. Şi, de aici, începe vindecarea tatălui. Domnul îi pune în faţă condiţia aceasta: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios”. Iară tatăl copilului a strigat, din toată fiinţa sa: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”.
Şi atunci, Domnul Iisus porunceşte duhului necurat să iasă din copil, şi se produce vindecarea în chip miraculos. Iată rezolvarea problemei şi tămăduirea neputinţei: Domnul Iisus.
Aleargă astăzi lumea de la un capăt al pământului la celălalt după vindecare, după eliberarea de suferinţa trupească şi cheltuieşte, şi se împrumută, numai să se facă bine. Însă toţi ar trebui să înţelegem că pricina suferinţei este scrisoare trimisă de Dumnezeu omului pentru a se deştepta şi a ieşi din întunericul păcatului şi al indiferenţei.
Boala copilului, epilepsia, avea un corespondent în trăirea părinţilor, cauzată, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, de beţia din timpul conceperii pruncului, trăirii departe de Dumnezeu, sistemului de păcătuire. Dezechilibrul familial al părinţilor îşi pusese amprenta adânc în fiinţa pruncului, iar acum, când trebuiau să se bucure de el, aveau în casa lor un nefericit, cu nervii făcuţi praf, unul care purta povara necredinţei şi depărtării de la Dumnezeu.
De aceea, să nu ne mai mirăm atâta de ce tineretul acestei ţări şi-a pierdut busola şi nu Îl mai doreşte pe Dumnezeu. De ce? Pentru că noi, fiecare părinte în parte, purtăm încărcătura de har sau de păcat care coboară din generaţie în generaţie şi avem marea datorie să putem să ne sfinţim viaţa şi trăirea noastră spre Dumnezeu.
Pãcatul uciderii de prunci
Marele merit al Oastei Domnului şi al Părintelui Iosif a fost şi este că ne-a luminat, nu numai să-L urmăm pe Dumnezeu, ci să şi trăim o viaţă de sfinţenie aşa cum zice Cuvântul: „…că voia lui Dumnezeu este sfinţirea vieţii noastre”. Lucrarea Oastei a dăruit acestui popor şi acestei lumi felul frumos al primilor creştini, trăirea sfinţită şi evlavioasă.
Altă cale nu există…, decât naşterea de copii sau înfrânarea, trăirea în post şi rugăciune. „Patul nespurcat” fără alte adăugiri, sterilete, anticoncepţionale sau metode contraceptive, pentru că Dumnezeu este Cel ce vede – aşa cum zice fratele Traian – şi în cămaşa, şi în odaia noastră noaptea. Şi nu omoară ca pe „Onan şi Er din Vechiul Testament”, care fugeau de răspunderea de a avea urmaşi. Iată, de multe ori, din cauza acestei stări de păcătuire, sufletele se întristează şi se depărtează de tot ce este frumos şi binecuvântat.
Cum să vorbească un oarecare preot împotriva acestor păcate şi să stârpească molima aceasta a superficialităţii şi a omorârii pruncilor, când poate, chiar el trăieşte în aceste păcate? Cum poate un oarecare frate ostaş să rămână în Duhul cel curat când, în conştiinţa lui, strigă acest păcat al modernităţii, al uciderii pruncilor? Ai luat o pastilă, mamă, şi te gândeşti că nu-i nimic? Se poate ca acea pastilă să ucidă pruncul în pântecele tău chiar când eşti în biserică sau când asculţi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea fratele Traian spune: „Păcătuim cu gând şi faptă şi când ştim şi când nu ştim. / Orice păcat făcut aşteaptă să-l plângem şi să ni-l căim”. Iată ce înseamnă „când nu ştim”: ai luat doza de otravă şi vrei să nu mai fie ce Dumnezeu ţi-a dat în pântece. Dar, o dată cu moartea acestei fiinţe, acest dar, şi sufletul din tine moare pentru Dumnezeu şi parcă ţi-e atât de greu să mai asculţi cuvântul lui Dumnezeu şi să mai mergi la Casa Domnului, pentru că povara păcatului apasă aşa de greu conştiinţa, care odată se va deschide şi va vorbi de toate faptele noastre.
Auzeam despre cineva, nu de mult, că atunci când rămânea însărcinată, repede spăla un covor cu apă rece şi stătea cu picioarele pe acest covor în apă rece, şi era tare fericită şi mulţumită că nu mai avea nimic. Ce minciună! Găsise rezolvarea. Ce bucurie satanică! Ce linişte îngrozitoare!
Se spune că s-a rugat un sfânt lui Dumnezeu cu rugăciunea aceasta: „Doamne, dă-ne un om al Tău înţelept să descopere remediul pentru vindecarea cancerului”, şi Domnul i-a răspuns: „În atâtea rânduri vi l-am trimis, dar de fiecare dată a fost avortat”. Şi noi, iubiţilor, după cuvântul fratelui Traian, aşteptăm pe marele „Înaintaş” care a fost profeţit şi care va duce Lucrarea Oastei spre „tot mai sus spre biruinţă”. Dar dacă a fost trimis şi s-a pierdut din cauza ignoranţei şi superficialităţii noastre? Dacă vreo mamă, primindu-l în pântece, s-a răzgândit, ascultând şoapta şarpelui că nui acuma vremea? Şi chiar dacă ar veni în vremea aceasta, am fi noi gata să-l primim şi să-l ascultăm?
Când Domnul Iisus a venit în lumea noastră, acum 2000 de ani, ca El nu a vorbit nimeni şi nici fapte şi minuni nimeni nu a făcut ca El. Dar poporul plin de ură, de ignoranţă, preocupat doar de interese meschine şi condus de instinctele carnale nu a putut accepta frumuseţea Evangheliei, darul minunilor şi strălucirea faptelor dumnezeieşti. De aceea, poporul îmbrăcat cu această haină a răutăţii, instigat la ură „de cei mai mari”, care aveau datoria să lumineze poporul, iată că şi-a ales cea mai nefericită soartă condamnându-L la moarte pe Fiul lui Dumnezeu.
Postul și rugãciunea
În încheierea Evangheliei, ucenicii Domnului, oarecum ruşinaţi de nereuşita lor, ei care primiseră de la Hristos putere şi atâta se bucurau că „şi duhurile se plecau înaintea lor”, iată că acum vin la Domnul şi Îl întreabă: „Pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pe el?”, iar El a zis lor: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29).
Iată, un răspuns pentru toate generaţiile – postul şi rugăciunea. Cele două arme de care se teme vrăjmaşul mântuirii omului şi se pare că chiar boala copilului, epilepticul, era cauzată de lipsa postului şi a rugăciunii.
De aceea, dragii mei care sunteţi interesaţi de vindecare, în primul rând a sufletului, să ne ajute Dumnezeu să primim cu bucurie în viaţa noastră această perioadă a postului. Noi, mai ales cei din lucrarea Oastei, suntem îndemnaţi să privim la înaintaşii noştri, care au desăvârşit prin post trăirea lor lăuntrică şi prin asceză L-au trăit şi L-au descoperit pe Domnul, în chip real.
Din ce raţiune fratele Traian, fiind în închisoare, sau ceilalţi fraţi şi părinţi ai Oastei Domnului, au putut întinde bucata de pâine sau de turtoi, care era atât de mică, celor înfometaţi şi muribunzi, care erau mai flămânzi decât ei şi nu se puteau sătura niciodată? Aceasta era cu siguranţă o trăire dumnezeiască şi datorită trăirii şi alipirii lor de Dumnezeu poate că această mâncare trupească nu le mai era chiar aşa de necesară. Dar, până au ajuns la această înălţime duhovnicească, au avut atât de mult de exersat pe ei înşişi, biruindu-se de dragostea Domnului până au ajuns ca natura dumnezeiască, harul lui Dumnezeu să locuiască plenar în viaţa lor, de aceea strălucesc aşa mult în ziua de astăzi.
Postul, ca o condiţie a biruinţei, a fost aşezat de Dumnezeu primilor oameni. A postit Moise, omul lui Dumnezeu, şi când a coborât de pe munte faţa lui strălucea. Şi toţi marii asceţi, păstori şi învăţători ai lumii au postit. Şi Domnul Iisus, în post, în pustia Carantaniei, a purtat cea mai frumoasă biruinţă asupra întunericului. Şi, desigur, fiecare dintre noi suntem chemaţi să postim, pentru că postul îmblânzeşte fiarele, care sunt patimile trupului şi ale sufletului.
Spunea un Sfânt Părinte că cine nu se poate înfrâna de la mâncare nu se poate înfrâna de la nicio patimă, pentru că postul este prima treaptă a urcuşului duhovnicesc.
De aceea, şi această duminică ne aduce aminte de S fântul Ioan Scărarul, fiind unul dintre cei mai renumiţi Părinţi ai creştinătăţii ortodoxe, prin lucrarea sa minunată „Scara”, care este adresată tuturor credincioşilor, candidaţi la înviere. Şi trebuie să o cerceteze fiecare, pentru că, în această carte, este arătat urcuşul spre Înviere, prin care – dezbrăcându-ne de patimi prin Iluminare, prin părtăşia şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, dar şi prin Cuvânt – putem ajunge la Îndumnezeire. Îndumnezeirea este treapta cea mai înaltă a omului credincios, starea paradisiacă, bucuria neîncetată, Împărăţia Cerurilor în care Îl rugăm pe Domnul Iisus să ne ajute să putem ajunge să ne putem bucura şi noi. Amin.
Nelu MATEI
