Credinţa creştină este izvorâtă din Dumnezeu. Ea este şi rămâne creştină cât timp trăieşte şi rodeşte prin butucul ei, Hristos. Şi cât timp arde prin focul Lui, căci El este un foc mistuitor, aşa este scris: „…a mai zis Mântuitorul: Am un foc şi cât de mult aş vrea ca să fie aprins!” Duhul dat creştinilor este acel foc. Un creştinism în care nu arde acest foc este un creştinism stins, rece sau mort. Or, Mântuitorul a zis că şi pe cel căldicel îl leapădă.
S-a întâmplat însă şi se întâmplă şi astăzi să scadă creştinul treptat în intensitatea focului Dumnezeiesc şi, pe măsură ce scade, el coboară atât imaginea, cât şi puterea Dumnezeului la nivelul omenescului şi chiar al lumescului. Iată azi trăim această tristă constatare, Dumnezeu şi sfânta Sa Lucrare, sfânta Biserică au fost coborâte de oameni stinşi doar la nivelul omenescului,al lumescului. Mulţi dintre creştinii de azi au devenit oameni lumeşti, creştini fără Hristos, fără focul şi puterea Dumnezeirii, ce şi-au ales un Hristos care trăieşte bine în toate păcatele cu oamenii. Pe aceşti creştini nu-i interesează cuvântul lui Dumnezeu, nu însetează după cuvântul lui Hristos, nu trăiesc potrivit Evangheliei, ci după cum le cer poftele trupului, batjocorind pe Dumnezeu
Sunt creştini cu numele, pentru că au fost botezaţi cu botezul creştin când erau copii, pentru că merg la biserică, participă la slujbe, dar sunt – cum spune Mântuitorul: Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima este departe de Mine. Însă ei au pretenţia că sunt „dreptmăritori creştini…” Ei nu mai văd nimic rău că, în viaţa lor, s-a amestecat lumina cu întunericul, binele cu răul, adică ei cred că pot fi şi cu Dumnezeu şi cu diavolul. Doar asta a vrut diavolul încă din Grădina Edenului când a zis femeii: „…veţi cunoaşte binele şi răul”. Până atunci au cunoscut numai binele.
Dacă citim Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, cum erau şi cum trăiau primii creştini, viaţa şi trăirea creştinilor de azi e departe cât cerul de pământ de a celor dintâi. Cu durere spunem că la starea aceasta tristă au contribuit chiar „luminătorii poporului”, cei care ar fi trebuit să le aprindă acest foc mântuitor… S-a ajuns la o ortodoxie lumească, cum a zis unul dintre marii înaintaşi, părintele Serafim Rose. Ce păcat!… Singura Biserică ce mai păstrează învăţătura cea de la început curată, dar marea majoritate a creştinătăţii nu o trăieşte, nu rodeşte în ea.
Încă o durere!… Dacă, în creştinismul ortodox, lucrurile s-au petrecut aşa, trebuie să recunoaştem că şi Oastea Domnului, pe care Dumnezeu a trimis-o ca să fie reaprinderea focului acum, în vremurile din urmă, şi în ea s-a cam stins focul acela dintâi. La începutul ei, focul Duhului Sfânt a ars cu mare putere. Dragostea era foarte înflăcărată, lacrimile erau multe şi fierbinţi, totul era numai revărsare cerească, dumnezeiască. Acum, focul ei s-a potolit mult, dragostea multora e numai un jeratic slab, lacrimile au dispărut aproape de tot, prin aşa de puţini mai vorbeşte Dumnezeu… Prin cei mai mulţi, vorbeşte omul…
E adevărat că, în întunericul acestei lumi, focul Oastei încă mai străluceşte. Dar nu ştim cât şi ce se va mai întâmpla în viitor. Părintele Iosif a spus că, dacă mai-marii Bisericii noastre Ortodoxe nu vor primi cu toată inima Lucrarea aceasta a Domnului, El le-o va lua şi le va da în schimb lucrări de rătăcire, drept pedeapsă….
Tot ce mai putem noi face e să punem mai serios mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu, genunchii la rugăciune şi să suflăm în focul credinţei noastre, făcându-l să ardă din nou ca la-nceput în Biserica şi Adunarea Domnului.
Ţin să precizez că, prin tot ce am spus aici, am făcut referire doar la viaţa, la trăirea multora dintre creştini, şi nu la Sfintele Slujbe ale Bisericii, care, slavă Domnului, acestea se fac frumos peste tot, ele menţin viaţa Biserica noastre.
Viorel BAR
