Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?
Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Fac.18. 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan 20, 19-31). Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care aceasta n-ar fi putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.
Sfânta Scriptură spune chiar si în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieş. 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura proorocilor: Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri: „După ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.
Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?
Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată – 5508 ani – se poate împarţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două: 1) de la facerea primilor oameni până la căderea în păcat; 2) după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.
Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile – aproape 14 – călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24).
Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului si adevărului (Ioan 1, 17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi Fiului Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotarât: „În zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit întru, Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el o lămureşte, arătându-i şi scopul: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse La Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri si cele de pe pământ întru El” (Efes. 1, 9-10).
De unde ştim că Iisus Hristos este desăvârşirea şi plinirea Descoperirii?
Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament şi din istoria Bisericii Creştine.
În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii şi întreg Noul Testament întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi plinitorul Descoperirii dumnezeiești.
Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana Mântuitorului. Proorocul Isaia – supranumit şi Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63).
Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa cum sunt înfățișate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 ş. u.; I Cor.15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.).
Documentele creștine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că Iisus Hristos ca Dumnezeu-Om este o persoană istorică sub împăraţii August şi Tiberiu şi a suferit moartea sub Ponţiu Pilat. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că nici o alta persoană purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos.
Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea întemeietorului ei.
va urma
Sursa: Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2015, p. 10-23.
