Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Fundamentul biblic al Icoanei

Fundamentul biblic al Icoanei

Fundamentul biblic al Icoanei

Legea Vechiului Testament interzicea imaginile pentru că ele ar fi pus în pericol puritatea cultului Dumnezeului Cel nevăzut. Doar arta ornamentală a formelor geometrice traducea sentimentul Nemărginitului. La musulmani, arta nonfigurativă, arabescurile, decorul poligonal întăresc aceeaşi noţiune a unei transcendenţe radicale a lui Dumnezeu.

Distanţa s-a mărit primejdios de mult prin faptul că omul s-a întors de la asemănarea de la-nceputuri cu Dumnezeu şi s-a înfundat în neasemănare. Dimpotrivă, planul îngeresc şi-a păstrat nevătămată natura sa de «a doua lumină», receptacol pentru lumina divină, astfel încât reprezentarea sculptată a îngerilor era chiar poruncită de Dumnezeu (Exod 25, 1, 17-72; Numeri 7, 88-89; cf. Ezec. 1). Lumea cerească a duhurilor, menită slujirii omului, îşi găseşte, pentru a îndeplini această funcţie, expresia artistică, forma sa umană: pe chivotul Legământului, Vechiul Testament ne-a lăsat icoana sculptată a heruvimilor. Aceştia sunt puşi pe Tabernacol: prezenţa lor în acest loc le vădeşte misiunea de liturghisitori; nu slujeşte nicidecum ca operă de artă; iată deja întreaga filozofie a artei sacre.

Astfel, înaintea Întrupării, din teamă de idolatrie, orice expresie a cerescului se mărgineşte la lumea îngerilor. Însă, pentru a nu cădea din nou în afara Legii, trebuie foarte bine înţeles faptul că această limitare este doar purificarea unei aşteptări, o profeţie despre venirea icoanei prin Hristos.

Textul din Ieşire (25, 17-18) spune: «Să faci pe urmă un capac de aur curat… să mai faci doi heruvimi de aur… răsărind din cele două capete ale capacului». «Capac» – Kaporët – vine de la «a acoperi» ca şi de la «a mijloci ispăşirea». Acest capac de aur care se află deasupra chivotului este, conform textului, locul în care «Iahve Se arată», «de acolo vorbeşte El».

Icoana Învierii lui Hristos lămureşte acest simbolism profetic. Ea arată o scândură (care reprezintă mormântul golit şi este, în acelaşi timp, copia capacului de deasupra chivotului) pe care zace giulgiul, iar, la capete, cei doi heruvimi stau înaintea femeilor purtătoare de mir. Această reproducere exactă a «capacului aurit» îşi vădeşte acum, prin Hristos, adevărata semnificaţie şi arată, în acelaşi timp, că aceeaşi valoare de Prezenţă este inerentă oricărei icoane: «Aici Se arată Iahve şi de aici vorbeşte El».

În Duminica Ortodoxiei – sărbătoarea icoanei – Biserica învaţă, prin episoadele evanghelice alese (Matei 18, 10 şi Ioan 1, 43-51), că îngerii cei cu mulţi ochi au darul de a contempla lumina dumnezeiască şi că, după Întrupare, toţi credincioşii vor primi acest dar îngeresc atât de limpede exprimat de icoană.

Hristos eliberează oamenii de mitologie şi de idoli nu în mod negativ, suprimând imaginea, ci pozitiv, revelând adevăratul chip uman al lui Dumnezeu. Dacă divinitatea singură scapă oricărei reprezentări şi dacă umanitatea singură, despărţită de divin, este aproape fără nici o valoare, înseamnă că «umanitatea lui Hristos este icoana dumnezeirii Sale», după cum arată al VII-lea Sinod. Lumen de Lumine, Fiul – Hristosul integral – este «strălucire», «chip», «pecete» (Evrei 1, 3), singura icoană a lui Dumnezeu. Omenescul este arătat în funcţia sa iconografică: chip văzut al celor nevăzute. Fundamentul său biblic îşi arată obârşia în facerea omului «după chipul lui Dumnezeu». Oprită de cădere, împlinirea lui se înfăptuieşte prin Hristos şi trece apoi la «hristificaţi», la cei în care «Hristos a luat chip» (Gal. 4, 19), la «hristofori», la «cei prea asemenea». În Sine Însuşi, Dumnezeu este mai presus de orice imagine; însă Faţa Sa întoarsă spre lume îşi însuşeşte văzutul; găseşte o imagine potrivită misterului iubirii Sale de oameni; aceasta e înfăţişarea omenească. Spun Sfinţii Părinţi că, deasupra adâncului posibil al căderii, Dumnezeu a sculptat chipul omenesc, privind, în înţelepciunea Sa, umanitatea lui Hristos (Col. 1, 15; I Cor. 15, 47; Ioan 3, 11). «Cuvântul a coborât în Adam mai înainte de veacuri», spune Metodie din Olimpia, iar Sfântul Atanasie: «Dumnezeu a făcut lumea pentru a deveni în ea Om şi pentru ca, tot aici, omul să devină Dumnezeu prin har». Întruparea vine de la Dumnezeu, din dorinţa Lui de a deveni Om şi de a face din umanitatea Sa o Teofanie, un locaş şi o icoană vie a Prezenţei Sale.“

Paul EVDOCHIMOV
Arta icoanei, o teologie a frumuseţii
Ed. Meridiane, 1993, p. 167-169

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *