Cuvântul 13 / Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare […]
Aşa este şi la ispite: de le va suferi cineva cu răbdare şi smerenie, le trece fără stricăciune, iar de se vor împotrivi şi turbura, găsind pricină la orice şi pe sine se turbură, şi ispita o adaugă. Şi în loc să se folosească, mai mult se păgubesc: că ispitele mult folosesc pe cei ce le îndură fără turburare. Chiar dacă am fi supăraţi de vreo patimă, tot nu trebuie să ne turburăm, că cine se tulbură de supărarea patimii, nu o pătimeşte din altceva decât din nebunie şi mândrie; pentru că nu-şi cunoaşte starea sa şi nici nu vrea să se ostenească, precum zic Părinţii. Iar pricina că nu sporim aceasta este: că nu ne ştim puterile noastre, nici nu avem răbdare la ceea ce începem, ci fără osteneală vrem să câştigăm faptele bune. Dar pentru ce te turburi, o, păcătosule, fiind supărat de păcat? Pentru ce te sperii? Dacă l-ai făcut, îl ai, pentru aceea te turbură; arvuna păcatului o ai în tine, de ce zici: la ce mă supără? Decât să cârteşti, mai bine rabdă, nevoieşte-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să te izbăvească. Fraţilor, nu este cu putinţă să nu aibă scârba păcatului cel ce îl face. Şi Avva Sisoe a zis: „Lucrurile păcatului avându-le întru noi, păcatul nu se depărtează”; dă-i arvuna ce ai luat-o şi aşa o să scapi. Lucrurile păcatului nu sunt altceva decât pricinile care îndeamnă spre păcătuire. Iar arvună – unirea cu dulceaţa păcatului. Deci, atâta vreme cât nu ne vom izbăvi de acestea, e cu neputinţă a nu fi robiţi de gânduri rele, care ne silesc să facem păcatul şi nevrând noi, fiindcă de la început, de voie, ne-am dat în mâinile lor. […]
Cuvântul 14 / Pentru săvârşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului […]
Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că se întâmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvârşi, ce zideşte azi, surpă mâine, puind o piatră şi scoţând două. Cum am zice de pildă: Vine un frate şi-ţi zice cuvânt de mâhnire sau de turburare şi taci şi-i faci metanie: iată; ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate: cutare m-a ocărât şi mi-a zis cutare cuvânt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut şi metanie. lată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din 9 făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte. Înseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis părinţii. Un altul se socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mişel decât toţi, a se numi om de nimic, defăimându-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicându-şi: „O, piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?”. Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. lată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întâmpla vreo întristare, îndată părăseşte lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să câştige milosârdie şi îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întâmpla, fie din afară, fie că însuşi bolnavul s-ar porni spre dânsul, suferă fără turburare, având multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui bolnavul cu aceasta, decât el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzul un frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mântuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrân mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrânul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decât cu milosârdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoieşte cu pricepere. De aceea din te miri ce începe a se scârbi asupra fratelui său şi a-l urî, cugetând în sine că este ceva. Acesta cu osândirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sârguitor, ci se sileşte prin înfrânare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dânsele, se smereşte mai mult, temându-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sunt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere”. În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decât ca să o câştigi şi să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: sunt mari faptele cele bune, cum putem să le săvârşim?, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici cum pot să mă îngrijesc de scârbele lui ca de ale mele? Şi mai vârtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?
Nu-ţi lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gândi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci caută întâi să crezi în Dumnezeu şi pune început bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaînalt, şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvârşirii acelei fapte bune. însă lucrul peste putinţă şi fără rânduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pământ şi cu celălalt în cer, iar tu stând în mijlocul ei ai zice: cum să zbor de la pământ şi să mă aflu tocmai în vârful scării? Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întâi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scârbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ţi fi milă de dânsul, a-l mângâia cu cuvântul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, câte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vârful scării. Că, ajutând vecinului tău câte puţin, începi să iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se împlineşte porunca care zice: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine.
[…] Plăcut este când face cineva milostenie fără nici un gând omenesc, ci numai din bunătatea însăşi, din milostivirea însăşi, atunci când este plăcut. Iar desăvârşire este când face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atâta dragoste, încât socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dând milostenie se bucură ca şi când ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mântui pe om, precum zice proorocul: „Mântuirea sufletului este bogăţia omului”. Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale”. Însuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv”. N-a zis: postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv”. Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă şi în Sfânta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi împlineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (când ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al 10 sufletului, ci pentru acest vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpânului său ca să ia simbrie şi să câştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sunt stările din care facem binele, precum zice Marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor, când facem bunătatea temându-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor când o facem cu nădejde de plată; sau când o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar suntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că eu sunt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie; că, de nu poţi da cât bogaţii aceia de care scrie Sfânta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decât darurile acelora, iar de nu ai nici atât, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mângâie pe fratele tău cu cuvântul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin când se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mânia, fă milă cu dânsul şi suferă mânia lui, văzându-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un cuvânt ca să-I turburi mai mult, taci, şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!”. Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertându-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. lată, neavând nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cât sufletul este mai cinstit decât trupul, cu atât şi mila făcută de el este mai mare decât cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vânt potrivnic. […]
Cuvântul 15 / Pentru Sfântul şi Marele Post
[…] Deci cine va vrea să se curăţească de toate păcatele de peste an întru aceste zile, întâi trebuie să se păzească de îmbuibarea hranei, căci din mâncarea cea multă, precum au zis Părinţii, se naşte toată răutatea; să se ferească a nu dezlega postul decât de mare nevoie; să nu caute hrană pentru îndulcirea gâtlejului şi să nu se îngreuieze cu saţul mâncării şi al băuturii, ci să mănânce numai cât să-şi ţină viaţa. Căci sunt două feluri de lăcomii: una, când cineva caută să aibă întotdeauna numai bucate bune, adică cu gust dulce şi plăcut, însă nu mănâncă mult. Unii ca aceştia, când mănâncă o bucată dulce după pofta lor, o mestecă multă vreme în gură, ca să prelungească gustul şi dulceaţa ei. Aceasta se numeşte lemarghie, adică lăcomia gâtului.
Altul este luptat de mâncare multă, nu caută bucate bune, nici nu-i pasă de plăcere, ci într-un fel le socoteşte ori bune ori rele; numai multe să fie ca să-şi umple stomacul şi să-şi umple pântecele.
Aceasta se numeşte gastrimarghie, adică lăcomia pântecelui. De acestea trebuie să fugim cu toată luarea aminte dacă vrem să ne curăţim de păcatele noastre. Acestea nu folosesc nici trupului, aţâţă şi patimile, iar celui ce le face i se socotesc drept păcat. Căci după cum împreunarea cea după lege prin cununie, la faptă este în acelaşi chip ca şi curvia, însă scopul este cel care face mare deosebire lucrului, căci acela se împreună cu muierea lui prin blagoslovenie pentru facerea de copii, iar celălalt împotriva rânduielii numai pentru ca să-şi împlinească pofta, aşa este şi la bucate: tot una este a mânca fie pentru trebuinţa vieţii, fie pentru desfătare. Cel care face păcatul, însă, este scopul.
[…] Dar avem datoria nu numai aceasta să o păzim, ci să ne ferim şi de tot păcatul, ca să postim şi cu limba, precum postim cu pântecele. Să fugim de grăirea de rău, de minciuni, de înjurături, de vorbe deşarte, de mânie, în scurt de tot păcatul ce se face cu limba. De asemenea să postim şi cu ochii, să nu vedem cele necuviincioase, să nu privim fără ruşine unde nu se cuvine, să nu ne uităm fără frică acolo de unde izvorăşte primejdia. Să oprim de asemenea şi mâinile şi picioarele de la toată fapta rea.
[…] Împotriva nesimţirii sufletului, frate, foloseşte citirea cea deasă a dumnezeieştilor Scripturi şi cuvintele cele de umilinţă ale Sfinţilor Părinţi, aducerea aminte de judecata cea înfricoşată a lui Dumnezeu, de despărţirea sufletului de trup, de întâmpinarea puterilor celor înfricoşate, de faptele ce ai făcut în această scurtă şi ticăloasă viaţă, de răspunsul ce-l vei da când vei sta înaintea înfricoşatului divan al lui Hristos şi al sfinţilor Lui îngeri, fiind întrebat nu numai despre fapte, ci şi de gânduri şi de cuvântul cel deşert.
BIBLIOGRAFIE: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997
