Cuvântul 1 / Pentru supunere (ascultare)
Am lăsat lumea, să lăsăm şi poftele ei; pentru că acestea, precum am zis, prin nebăgare de seamă, iarăşi ne împreună şi ne leagă de lume. De voim să scăpăm desăvârşit, să ne învăţăm a ne tăia voia şi aşa, puţin câte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim şi ajungem la nepătimire, că nimic altceva nu foloseşte [omului] atât de mult ca tăierea voii. În adevăr, mai mult sporeşte cineva prin aceasta decât prin toate faptele cele bune. Că în ce chip cineva mergând pe cale se odihneşte la un loc de popas şi întărindu-se merge multă cale, aşa şi cel ce umblă pe calea tăierii voii îşi câştigă prin aceasta nepătimire şi poate în puţină vreme a tăia şi zece voinţe. În ce chip, ascultă: mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: uită-te acolo! El îi răspunde: nu vreau, îşi taie voia şi nu se uită. Sau găseşte oameni vorbind şi cugetul îi zice: spune şi tu cutare cuvânt: şi el îşi taie voia şi nu zice. Îi zice gândul să meargă la bucătar să vadă ce bucate găteşte, el însă îşi taie voia şi nu merge; vede ceva şi cugetul îl îndeamnă a întreba cine l-a adus, totuşi îşi taie voia şi nu întreabă. Astfel, puţin câte puţin, deprinzându-se, se obişnuieşte desăvârşit a-şi tăia voia. Din cele mici se învaţă a tăia şi cele mari fără osteneală şi puţin câte puţin se deprinde a nu avea nici o voie. Şi aşa, orice face se odihneşte: căci nevrând vreodată să-şi facă voia, totdeauna se află în linişte. Pentru că cel ce nu are voia sa, orice face îl mulţumeşte, pe toate socotindu-le ca fiind după voia sa, ori aşa, precum am zis, se află întru nepătimire: că toată turburarea şi ispita, prigonirea şi bântuiala nu ne vin din altă parte, fără numai că voim să se facă voia noastră. […]
Cuvântul 2 / Pentru smerenie
Un bătrân a zis că mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvântul bătrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales că şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a zis să avem în primul rând milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar apostolul zice: fără credinţă nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lăsându-le pe acelea a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrânul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvârşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gând şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.
Vedeţi, fraţilor, câtă putere are smerenia? Diavolul însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trândăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie, însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvârşit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele”. Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre împărăţia cerurilor; şi precum zicea avva loan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire”. […] Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndată se defaimă şi se osândeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecând fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mânie, nici face pe altul să se mânie. Drept aceea bine a zis sfântul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Însă sunt două feluri de smerenie, precum sunt şi două trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin câte puţin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. […] Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decât tine şi, fără a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desăvârşită smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sunt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. […]
va urma
BIBLIOGRAFIE: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997
