Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Îşi fac prohodul, trăind…

Îşi fac prohodul, trăind…

Îşi fac prohodul, trăind…

Într-o veche mănăstire din Potsdamo, ţara Lituaniei, se păstrează până în ziua de azi un vechi obicei.

Sunt în această mănăstire vreo patruzeci de călugări; între ei se află totdeauna şi câţiva aşa-numiţi „morţi”.

După anumiţi ani de călugărie şi anumite cerinţe, fiecare călugăr din această mănăstire are dreptul să-şi facă „îngropăciunea” şi să fie considerat ca un fel de „mort”.

Pentru ziua aceea, călugărul îşi pregăteşte groapa în zidurile mănăstirii şi îşi face sicriul.

Face toate pregătirile de „îngropăciune”.

Se strâng apoi călugării şi începe prohodul.

„Mortul” stă îngenuncheat în rugăciune, în faţa sicriului său.

I se face prohodul după toată rânduiala, ca la orice mort.

Din clipa aceea, călugărul respectiv e considerat ca „mort”.

Nu mai rosteşte nici o vorbă.

Nu mai vorbeşte cu nimeni decât, în taină, cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Cu ceilalţi călugări se întâlneşte numai în timpul slujbelor.

Pe haina cea neagră i se coase o cruce albă, în semnul că e „mort”.

Iar când, la timpul său, soseşte vremea ca „mortul” să moară cu adevărat, nu i se mai face nici o slujbă.

E aşezat în sicriu şi pus în mormântul ce l-a aşteptat.

Prin această „îngropăciune”, călugării de la Potsdamo vor să spună, într-un chip şi mai vădit, că ei sunt morţi faţă de lume.

Obiceiul de la mănăstirea din Lituania are un adânc înţeles sufletesc şi pentru noi. „Îngropăciunea” de acolo trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră.

Fireşte, în înţeles duhovnicesc.

Un creştin adevărat trebuie să fie un mort faţă de lume; trebuie să moară faţă de lume, faţă de desfătările şi păcatele ei.

Cuvântul lui Dumnezeu spune apriat (limpede, clar, lămurit, precis) acest lucru, prin gura dumnezeiescului Apostol Pavel: „Socotiţi-vă, aşadar, morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Romani 6, 11).

„Îngropăciunea” de la mănăstirea din Lituania să o luăm pe sufletul nostru, în special noi, ostaşii Domnului.

Intrarea în Oaste şi legământul Oastei trebuie să fie şi pentru noi o astfel de „îngropăciune” duhovnicească.

Un ostaş adevărat e numai acela care a murit şi moare mereu faţă de lume şi păcat.

În ziua legământului, fiecare ostaş trebuie să audă cu urechile cele duhovniceşti cântându-i-se prohodul muririi lui faţă de lume; şi să trăiască mai departe, până la sfârşit, ca un mort faţă de lume, ca un mort faţă de desfătările ei, faţă de chemările ei, faţă de ispitele ei, faţă de batjocurile şi hulele ei.

Pr. Iosif Trifa – 600 de Istorioare religioase

Author: admin

Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *