Motto: „Cei morţi continuă să trăiască şi pe pământ în amintirea celor vii, prin faptele lor bune”. (Traian Dorz)
Credinţa lor mărturisitoare a devenit izvor pentru credinţa a mii şi mii de sufletele. Dar credinţa noastră? Societatea contemporană s-a săturat de verbalism, fie el şi teologic. Ea are nevoie de oameni în care arde o credinţă vie. Aşa cum a ars în ei. În mijlocul necazurilor şi al suferinţelor, oamenii nu au nevoie de predicile noastre, ne învaţă fratele Traian Dorz, ci de pâinea noastră, de cămaşa şi de inima noastră. Căci luăm în viaţa veşnică numai cât am dăruit altora.
Ei vorbesc despre inimă…, despre ceva lăuntric… Iar noi am rămas orientaţi tot spre exterior…, analizând, comparând şi judecând în funcţie de acesta. Însă nu putem avea credinţă în afara inimii! Suntem ceea ce inima noastră este! Ceea ce iubim cu aceea ne unim! A fi creştin nu înseamnă a fi bun, ci a fi unit cu Dumnezeu!
Sf. Isaac Sirul ne sfătuieşte să căutăm prietenia celor de o taină cu noi, iar Avva Pimen ne vrea împrieteniţi cu cei necruţători cu sinele, adică cu cei care nu-şi justifică păcatul. Din această perspectivă, suntem prieteni cu Sfinţii Înaintaşi, pe care îi pomenim mai ales acum, în contextul Centenarului Oastei?
De multe ori vorbim frumos despre credinţa ortodoxă, despre faptele Înaintaşilor, dar credinţă cu adevărat avem prea puţin. Cunoaştem cu mintea cele ale credinţei, dar cu inima suntem departe de Hristos Domnul. Câtă dreptate avea Părintele Dumitru Stăniloae când spunea că nu toţi cei care scriu tratate teologice savante sunt şi teologi, ci mai degrabă teolog poate fi un om simplu care experimentează în viaţa lui lucrarea harică a Duhului Sfânt. Ascultarea mărturisirii nu are niciun folos dacă ea nu este urmată de schimbarea interioară percepută prin roada Duhului (Gal 5, 22-23). Pentru că bărbat duhovnicesc este acela care ştie să unească cunoştinţa cu făptuirea. Purtarea noastră văzută, cea exterioară, pare să fie mai tot timpul bună, dar cum stăm cu simţămintele şi mişcările sufleteşti? A gândi ortodox este relativ uşor, dar pentru a trăi ortodox se cere osteneală zilnică. La această viaţă duhovnicească autentică ne-au chemat Părintele Iosif şi înaintaşii lui, prin Lucrarea Oastei Domnului. În inimă se petrece viaţa duhovnicească, învaţă toţi Marii Oameni care ne-au născut pe noi întru Hristos Iisus. Astfel, inima în Sfânta Liturghie, în celelalte slujbe bisericeşti, în cele Şapte Laude ale Bisericii şi în Adunare Îl vede pe Hristos în diferite ipostaze: în citirea Scripturii, în cântare şi în poezie, Îi aude glasul; în icoană, Îl contemplă şi Îl sărută; în tămâie, Îi simte buna Sa mireasmă, ea însăşi devenind mireasmă a lui Hristos pentru Dumnezeu (II Cor 2, 15); în Euharistie, Îl gustă şi se uneşte cu El. De aceea, în toate slujbele Bisericii şi în adunările Oastei Domnului, trebuie să ne străduim a dobândi mai multă râvnă pentru viaţa lăuntrică, mai multă inimă decât literă.
Experimentarea vieţii duhovniceşti se ridică deasupra oricărui cuvânt şi scapă oricărei definiţii. În zadar avem o oarecare cultură teologică, dacă nu am dobândit căldura inimii. De aceea, Vladimir Lossky, renumitul teolog, era de părere că orice sistem teologic pe care îl construim din necesităţi practice pentru a transmite învăţătura creştină, trebuie imediat abandonat, după ce ne-am atins scopul didactic, pentru a nu lăsa impresia că Dumnezeu poate fi închis în silogismele noastre. Numai Duhul Sfânt poate să ne conducă spre trăirea cea duhovnicească.
O, Duhule Sfinte, care ai călăuzit de la început Lucrarea duhovnicească a Oastei Domnului Hristos, vino şi la noi precum ai venit peste Sfinţii noştri Înaintaşi şi ne curăţeşte sufletele noastre, ca să putem a ne face şi noi locaş Preasfintei Treimi! Amin!
Radu ROMÎNAŞU
