Sfinţi Părinţi

Din învăţăturile Sfinților Părinți – Arhimandritul Sofronie

Trebuie sa păstram, in acelaşi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si conştiinţa insuficientei si sărăciei noastre. Daca suntem mulţumiţi de noi insine, rugăciunea sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: erupţia unui vulcan.

Intr-o societate, unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util.

Sa ne smerim continuu: iată lucrarea noastră! Domnul a spus: Cel ce se smereşte se va inalta. Doar Dumnezeu singur poate sa inalte.

Problema vieţii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de preţios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povatuiasca in viata de zi cu zi, in fiecare clipa. Printr-o acţiune a harului care scapă logicii noastre, intram pe nesimţite in libertatea copiilor lui Dumnezeu. Sa rămânem in fiecare moment in frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii noştri si sa lucram la mântuirea noastră.

Nu incetati, in fiecare zi, sa-L rugaţi pe Dumnezeu sa va Dăruiască Duhul Sfant, harul pentru a implini si a ne insusi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura. Scopul final este ca mintea noastră sa se găsească mereu unita cu inima. Aceasta unire a inimii si a mintii este chiar locul rugăciunii.

Practic, cel mai adesea, stand aşezaţi rostim rugăciunea fara glas, in locul inimii. La inceput, trebuie sa legam rugăciunea de respiraţie. Când inspiram, spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Apoi, cu expiraţie, spunem: „miluieste-ma”. Ne concentram toata atenţia asupra numelui lui Hristos si asupra cuvântului „miluieste-ma”. Sa nu acceptam nici un alt gând. La inceput, acest act, in aparenta atât de simplu, este dificil; in loc sa fim liniştiţi, luptam. Totuşi, puţin cate puţin, ne obişnuim sa ne păstram atenţia pe locul cel mai inalt al inimii. Ne vom obişnui treptat cu rugăciunea.

Când incepem sa rostim numele lui Hristos, o mulţime de „gânduri” ne invaluie. De indata ce rugăciunea se termina, atacul dispare. Ieşim cu sufletul eliberat, atunci când, in timpul rugăciunii, „gândurile” ne asaltează. Rugăciunea dezvăluie patimile care sunt in noi. Aceste atacurile dezvăluie, de obicei, conţinutul fiinţei noastre. In momentul rugăciunii, noi luptam cu toate aceste imagini, cu toate aceste patimi si griji pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curata.

Daca simţim o anumita antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gândim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastră, sa refuzam imaginea născuta din patimile noastre.

Daca ne ataca „gândurile” si ne impiedica sa ne rugam curat, trebuie sa rabdam si sa strigam: „miluieste-ma pe mine !”. Prin aceasta impotrivire activa, transformam, puţin cate puţin, natura umana căzuta, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, si aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevărat, profunda, sa imbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar nişte indivizi atacaţi de „gânduri”. Cu răbdare sa strigam: „Miluieste-ma, miluieste-ma!”. Iata maniera de a rezista „gândurilor” urate si de a le impiedica sa ne stăpâneasca.

Nu va descurajaţi prea repede, ci repetaţi rugăciunea, pana când ea se va intipari in mintea voastră. „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Când rostim aceasta rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personala care scapă raţiunii noastre. Viata lui Hristos pătrunde treptat in noi. Unii se roagă cu gândul, cu mintea. Or, nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimiii. In rugăciune, inima si mintea sunt, in mod indisolubil, unite.

Rugati-va in camera voastră. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, alţii cu o jumătate de ora, alţii cu un sfert de ora sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecăruia. Dar trebuie s-o faceţi. Astfel, inima si mintea voastră se vor obişnui sa trăiască mereu si pretutindeni cu rugăciunea. Când rostiţi rugăciunea lui Iisus, impiedicati orice alt gând sa va atace. Cei care sunt incepatori in viata duhovniceasca trebuie sa invete sa lupte impotriva poftelor trupeşti. Rugati-va seara, dimineaţa si in celelalte clipe ale vieţii voastre de zi cu zi. Rugati-va pentru alţii. Numai prin unitate in Duhul Sfant veţi fi capabili sa lucraţi mântuirea voastră. Rugati-va pentru semeniii voştri si cereţi lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugăciunile lor.

Când ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei si ne gândim la ea cerând lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. Nu este un păcat, ci o atitudine de iubire creştineasca pentru fratele nostru.

Când sufletul nostru este in intregime indreptat spre Dumnezeu, toate intrebarile inceteaza. Nu mai exista decât o intrebare: Cum sa dobândim pe Duhul Sfant in noi si sa-L păstram?

In zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugăciunii curate. Când rugăciunea devine curata, o altfel de vedere se naşte in om. Tot ceea ce a asimilat in aceasta lume, prin experienţa sau prin studii, este depăşit. In starea de rugăciune, omul nu-si cunoaşte nici vârsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vieţii pământeşti sunt depăşite. Inţelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Si in ziua aceea, nu Ma veţi mai intreba despre nimic.

Cum sa ne comportam in Biserica? Trebuie sa fim incordati si concentraţi; sa avem o tensiune, adică o atenţie foarte mare pentru ca sa nu fim distraşi de lucruri superficiale si de gânduri străine. Când sufletul nostru e liber de patimi, firea noastră alterata prin căderea in păcat este redusa la frumuseţea ei originala. Daca suntem după chipul lui Dumnezeu, revelaţiile devin fenomene normale. Calea creştineasca inseamna sa-ti umpli sufletul si inima de cunoaşterea superioara a lui Dumnezeu. Doar printr-o experienţa indelungata, ce poate dura luni si ani, putem dobândi, incetul cu incetul, o atitudine creştineasca in rugăciune.

Fiţi nebuni, nebuni precum adevăraţii asceţi! De ce nebuni? Pentru ca a fi creştin inseamna a trai pe doua planuri in acelaşi timp: in prezent si in veşnicie.

O repet: sa ne sporim acum atenţia pentru zidirea vieţii noastre.

Păstraţi toate acestea in conştiinţa voastră si viata va va fi plina de interes, nu doar in fiecare zi, ci in fiecare clipa.

Nu uitaţi aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mântuirea voastră veşnica. Nu-l irosiţi!

“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov,
traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica),
– Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014

Lasă un răspuns