Revista Teologică” se prezintă în haină de sărbătoare. Ca un fost colaborator, mă alătur şi eu la acest număr cu un articol. Era o vreme când plănuisem o statornică colaborare la această revistă, dar Domnul m-a chemat la lucru în altă parte. Munca ce o fac la ,,Lumina Satelor” nu mi-a mai dat răgaz să duc înainte preocupările ce le aveam în direcţia aceasta.
Voiu scrie acum ceva în legătură cu încercările de evanghelizare ce le-am făcut de 7 ani trecuți prin foaia „Lumina Satelor”. Dar nu sunt eu chemat să apreciez aceste încercări. Mă voiu mărgini deci să răspund unor critici ce s-au adus acestor încercări.
Sunt multe astfel de critici ştiută fiind vechea vorbă, că e mai uşor a critica decât a lucra. Cea mai nouă am cetit-o în revista preoțească ,,Graiul Vremii”. O scrie părintele iconom N. Dărângă, din Tg.-Frumos, spunând că ,, societatea creştină Oastea Domnului n-are nici un rost de a se erija într-o societate aparte, cu steag, insignii, imnuri religioase, căci doară toți creştinii sunt ostaşi ai Domnului etc”.
Părintele iconom ar avea toată dreptatea… dacă ar fi scris aceste rânduri înainte de asta cu vreo 15-20 de ani, şi dacă Oastea Domnului” s-ar fi pornit atunci. Numai cât, de atunci s-au schimbat nițel vremile. Sunt pline vremile noastre de frământări sufleteşti şi religioase cari nu erau înainte de răsboiu şi faţă de cari eu socot că e cam riscant să stai retras în tradiționala linişte.
E vorba despre sectele religioase şi apărarea noastră faţă de ele. S-a discutat şi se discută mult acest lucru. Eu sunt aici de ferma şi nestrămutata convingere că sectarismul nu se poate combate decât cu o puternică evanghelizare. Toate celelalte măsuri – combaterea negativă, administrația, jandarmeria – sunt paliative. Sectarismul – şi prinderea lui – trebuie privit ca o însetoșare a oamenilor după cele sufleteşti. Eu socot că omul se rătăceşte nu atât pentru- că îi arată sectarul ce-i scris la Mateiu despre botez, ci pentru că e dornic după o viață mai bogată în preocupările mântuirii sufleteşti şi mai bogată în păşune duhovnicească.
Să-i dăm poporului aceste preocupări, şi nu se va mai duce în altă parte. Să-i dăm poporului bogată păşune duhovnicească şi desigur atunci nu o va căuta în altă parte.
Pe mine mă miră foarte mult un lucru. „Oastea Domnului” e tocmai mişcarea ce pune în faţa
sectarismului cea mai temută armă: evanghelizarea; şi totuşi această mişcare – în loc de încurajare – are atâţia criticanți. Între miile de mărturisiri pe cari le-a strâns Oastea Domnului” se află atâtea şi atâtea cari spun că mişcarea aceasta i-a întors de la sectari în brațele Bisericii; iar alții, şi mai mulți, spun că tocmai mişcarea aceasta i-a oprit să n-apuce în căile rătăcirii. Foarte caracteristică este mărturisirea ce a făcut-o dl prof. T. Păcescu, redactorul revistei ,,Noua Revistă Bisericească”, despre un şef de sectă ce se tânguia că de când s-a ivit Oastea Domnului, propaganda lor şi-a pierdut pământul de sub picioare.
Ce să mai zic apoi despre elogioasele aprecieri ale părintelul arhimandrit I. Scriban, care de ani de zile vesteşte pe tot locul mişcarea aceasta.
Aş putea înşira multe dovezi şi mărturii despre folosul practic ce l-a adus această mişcare. Una mi-a sosit tocmai acum când scriu acest articol. O dau aici pe scurt:
,,Iubite părinte Trifa! Pe valea Cernii, începuse în ciuda noastră a preoţilor şi învăţătorilor, o puternică propagandă sectară, care ne răpea ici-colea câte o victimă. Contra-propaganda noastră era asiduă, dar totuşi nu stăvilea pe deplin răul, căci exemplele vii ale faptelor, numai cu numele creştineşti, ale multora din drept- credincioşii noştri, săreau totdeauna în sprijinul sectarilor.
Simţeam că ne lipsește ceva, ceva fără de care nu puteam învinge. Dumnezeu, care în clipele grele, ne-a trimis totdeauna scăpare, ne-a dăruit ideea încălzitoare şi salvatoare a „Oastei Domnului”,
Și ca din pământ au răsărit ,,vitejii lui Isus”, iar faima sectarilor s-a topit ca întunerecul la razele cele dintâiu ale soarelui.
În puterea Sf. Duh credeam şi eu, ca orice bun creştin, dar niciodată nu-i văzusem puterea şi strălucirea. A trebuit să vină ziua de 19 ianuarie 1930, ca să văd şi aceasta minune, când o companie de ,,stegari ai Domnului” au venit cântând, în satul meu, unde îi aştepta la şcoală câteva sute de oameni din 5-6 sate. Aci a avut loc manifestarea în toată măreția ei, a ideii Sf. Tale. Am văzut aci oameni simpli, fără şcoli înalte, predicând minunat cuvântul plin de adevăr al Sf. Evanghelii. Mi se părea, că văd în ei pe pescarii aleşi de Domnul acum vreo 19 secole. Eu cred că numai Duhul Sfânt grăia prin gura lor înţelepciunile auzite.
Femeile ostaşe cu crucile pe piepturi, au cântat imnuri religioase împreună cu d-na înv. Eliza Enescu.
Gheorghe I. Enesen Bughea înv.
com. Baia-lui-Criș-Toplița, jud, Hunedoara
Oare nu sunt aceste rânduri din cele multe, multe ce le avem aici cel mai potrivit răspuns părintelui Dărângă şi altor criticanți.
Pe unde preoții s-au pus în fruntea acestei mișcări de evanghelizare, au făcut adevărate minuni. Mergeți pe tot locul unde preoții stau în fruntea mişcării: la Hunedoara, Iaşi, Câmpulung (Bucovina), Petroşani, Arad etc. etc. şi veţi vedea ce lucruri mari a putut face Oastea Domnului. Un trimis al nostru ne spunea adânc mişcat, ce lucru frumos a văzut, spre pildă, la Agriş, în jud. Arad. Doi, preavrednici preoți de acolo stau în fruntea mişcării, iar poporul este atât de încântat de această mişcare încât ţine adunare religioasă în fiecare seară, cu cântări, cetiri biblice, predici şi cu sute de ascultători. Cine vrea să vadă ce-i Oastea Domnului -ne spune trimisul nostru – să meargă la Agriş şi va vedea.
Fireşte, e cu mult mai comod să te retragi după serviciul divin în casă decât să te cobori în mijlocul celor flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu.
Mulţi însă dintre frații preoți nu s-au știut afla faţă de această mişcare şi n-au umblat să o canalizeze ca pe un prețios ajutor pastoral. Pe unde n-a fost tact pastoral, evident, s-au făcut şi eronări. Aşi putea înşira aici multe, multe astfel de cazuri, foarte interesante şi foarte caracteristice. Amintesc pe scurt două:
Ostaşii Domnului din com. Focuri, jud. lași, ne raportează următoarele: În ziua de 26 Octomvrie, ziua marelui mucenic Dimitrie, am fost la Biserica domnească din comuna Cuza Vodă-Ruginoasa, făcând o distanţă de 50 kmetri, iar mergând noi la Biserică preotul paroh Gh. Popovici a ținut o cuvântare contra steagului şi a medăliilor, cruciulițelor, ce le aveam pe piept, zicând că putem fi şi fără ele şi zicând cătră poporeni să nu se potrivească la noi că pe noi, ostaşii Domnului, ne urmăresc autoritățile, spre a ne închide (frumos! bună încurajare!), bun păstor de suflete, iar la urmă ne-a zis să nu mai venim la ei în comună cu cruci pe piept şi cu steaguri că-i conturbăm poporul… iar noi tare ne-am întristat, oare de ce nu se conturbă poporul şi când vin oamenii beți, cântând cântece lumeşti şi înjurând pe Dumnezeu, de la cele 11 cârciume care se află în această comună, că noi de aceia ne-am dus o distanţă aşa de mare, auzind de o aşa grozăvie, o comună cu atâta puhoi de crâşme şi noi crezând că Părintele ne va da un ajutor. Şi ieşind de la Biserică au început a ne batjocori cârciumarul Neculai Berariu, zicând pe cine îngropaţi mă cu praporu vostru şi pe cine plângeti mă cu cântecele voastre, iară noi am zis Dumnezeu să te ierte frate, şi am mers înainte, apoi am făcut întrunire cu bunii creştini de acolo şi nu ne-am spǎriat de amenințarea părintelui Gh Popovici, spunând că ne urmăreşte autoritățile”.
Vreți un document mai grăitor decât acesta despre ce poate face lipsa de tact pastoral?
Caracteristic este şi răspunsul ce l-a primit chiar părintele econ. Dărângă tot de la ostaşii din com. Focuri, în o adunare la biserica din Brăeşti. „După terminarea slujbei ne-au întrebat părintele Dărângă din comuna Târgu-Frumos ce rost are acest steag, iar noi i-am spus că reprezintă chipul Mântuitorului Hristos cum ne îndeamnă la luptă zicând: Îndrăzniți căci eu am biruit lumea, și am cântat mai multe cântări reli- gioase şi la toţi le-au plăcut; şi a zis părintele Dărângă că doar ostași ai lui Hristos suntem cu toții, iar ostaşul V. Porfira Ciuta a răspuns, așa este, numai cât noi am dezertat şi nu ne mai putem numi ostaşi ai lui Hristos, câtă vreme facem toate voile diavolului, beții, sudalme, curvii şi toate faptele cele rele”.
Foarte bine a spus odată I. P. S. Sa mitropolitul Nicolae: niciodată n-au fost vremile atât de potrivite pentru vestirea evangheliei ca azi… niciodată parcă n-a fost atât de mare foamea poporului de a auzi cuvântul lui Dumnezeu ca azi.
Dar de altă parte, niciodată nu s-au răzbunat și nu se răzbună neglijenţele şi indolenţele pastorale atât de amarnic ca azi,
De 7 ani de zile stau în legătură sufletească cu o mare parte din popor, şi vai, fraților mei preoți, ce de lucruri dureroase mi s-au dat să aud despre unii din frații noştri. Din cele multe, multe, mai amintesc una, foarte caracteristică.
Într-o comună cu doi preoţi – nu prea departe de pe aici – la 5 ani după înființarea foii ,,Lumina Satelor”, oamenii nu ştiau, nu auziseră nimic despre această foaie. Un păcătos de sectar din acea comună aflându-se de multă vreme dus din sat şi aşezat într-un oraş, se gândeşte să-şi cerceteze satul. Cu acest prilej, pe lângă cărțile lor sectare, ia şi cărțile de la Lumina Satelor şi foaia ,,Lumina Satelor”. Cărţile şi foaia plac şi fac răsunet mare în popor. Preoţii trebuie să ia atitudine faţă de sectar, dar atitudinea e grea de luat. Foaia e a mitropoliei, iar redactorul ei un preot ortodox. Le adusese însă în sat un sectar. Înțelegeți dilema.
Spre noroc că întâmplător se afla pe acolo în trecere un călugăr. Poporul îi cere sfatul. Atunci călugărul răsfoind cărțile, le izbi cu putere jos, scriind pe coperta uneia: afurisit de Dumnezeu să fie cine va ceti aceste cărți (întâmplător, această afurisanie a ajuns la mine, şi o păstrez ca pe o amintire). Fireşte, pe urmă oamenii au aflat adevărul şi au abonat foaia.
Iată aşa se răzbună neglijenţele pastorale.
Părintele Dărângă şi alții se declară nemulțumiți cu înființarea Oastei Domnului. Ce lucru ciudat e şi acesta! Se înființează pe apucate, în toate părțile, fel de fel de societăți, de sporturi, de aranjat petreceri, de vânat, pescuit etc., iar când înfiinţezi o societate în care 20 mii de oameni fac legământ în faţa lui Dumnezeu să se lase de beții, înjurături şi alte păcate cumplite ți se fac imputări şi încă tocmai de la un vestitor al evangheliei. Vai, ce lucru dureros!
Mulți sunt apoi nedumeriți cu Oastea Domnului pentru că nu sunt în clar cu ceea ce se cheamă apos- tolat laic, misionarism laic. Sectarismul lucră tocmai cu această putere pe care noi am neglijat-o aproape complet. O, cum n-am eu răgaz să arăt ce spune în privinţa aceasta sf. loan Gură de aur, un înflăcărat vestitor al apostolatului laic..
Dar, în legătură cu apostolatul laic, voi spune aici şi un alt lucru, pe care de mult voiam să-l spun pentru ca să rămâie. Eu a trebuit să-mi fac acest apostolat laic pentru că altcum ,,Lumina Satelor” s-ar fi stins de mult. De ce? Pentru că n-am avut sprijinul cuvenit de la cei ce-l aşteptam, de la frații preoți. În mărturisirea asta, îmi poate fi martor I. P. C. Sa părintele arhimandrit P. Moruşca, bunul meu prieten cu care împreună am dus greutățile începutului. La 3 ani după apariție, ,,Lumina Satelor” era cât p’aci să se stingă cu un deficit de peste 150 mil de Lei.
Am salvat situația cu apostolatul laic al Oastei Domnului. Fără acest apostolat, şi cărțile de la „Lumina Satelor” ar putrezi prin cele magazii. Trist, dar adevărat. O statistică făcută prin protocoalele noastre, ar arăta lucruri dureroase.
Dar să nu abuzez de coloanele acestei reviste. Mă opresc aici. De încheiere, o mică întâmplare cu tâlc. Un prieten inginer, de aici din Sibiu, îmi spunea, că la clădirea unei case a făcut observare unor muncitori:
„Aici şi aici n-ați făcut bine – le-am zis muncitorilor- planul meu era aşa şi aşa”.
Atunci numai ce văd că un muncitor mai bătrân aruncă cât colo unealta de lucru şi îmi zice: ,,Dacă nu-ți place, dle inginer, fă-ți dta şi arată-ne dta cumu-i bine”.
Şi ce crezi, părinte, că am făcut? Fără nici un cuvânt, am aruncat căpuțul, am încins un şort de lucru și luând unealta, m-am apucat de lucru acolo unde planul nu reuşise.
unealta,
Când am gătat, muncitorul manifestant s-a apropiat smerit de mine zicându-mi: ,, Aveți dreptate, dle inginer, acum văd și eu că lucrul meu avea scăderi… vă rog să mă iertaţi“.
Nu e mulțumit cineva cu încercarea de evanghelizare pe care am făcut-o eu – n-are decât să facă şi să arate alta, mai bună. Un lucru stă: evanghelizarea trebuie făcută; eu am încercat una, alții să facă alta.
Părintele Iconom de la Tg-Frumos şi alţi criticanți n-au decât să facă ceea ce a făcut inginerul: să-şi arunce căpuțul, să -şi suflece mânecile și să s-apuce de lucru, arătându-ne ceva mai bun. Când vor face acest lucru, eu sunt cel dintâiu care mă aplec smerit în faţa muncii lor.
Însă până atunci să-mi dea voie să mă topesc mai departe în lucrarea ce o fac.
Preot: IOSIF TRIFA
Articol din ,,Biserica și Școala”, 1930, anul 54, nr.28
